Căpitanii nisipurilor

… de Jorge Amado!
Știți genul acela de carte pe care o tot pui deoparte, parcă ferindu-te s-o citești, pentru că nu pare a avea acel ceva care să te-atragă chiar dinainte de-ai întoarce prima filă? Și apoi, într-un final, când te apuci de ea, n-o mai poți lăsa din mână pentru că te prinde-ntr-o capcană din care oricum nu vrei să scapi?
Așa mi s-a întâmplat mie cu cartea aceasta, Căpitanii nisipurilor, de Jorge Amado. Am primit-o de la Ioana, demult, în cadrul unei trageri la sorți… și-am pus-o bine în bibliotecă, zicându-mi, din când în când, că ar trebui să o citesc pentru că vine de la un om frumos, tare apreciat de mine! Dar i-a venit vremea doar de curând…
E o carte care atinge corzi dintre cele mai sensibile. E o carte despre dragoste, desigur. Dar o altfel de dragoste. Dragostea copiilor străzii pentru libertate, dorul lor de apropiere și iubire părintească. N-am citit niciodată ceva asemănător, nu degeaba se spune că e cartea secolului 20 și a fost cenzurată și arsă în piața publică la vremea apariției, în anii 30… E o carte care dezvăluie o lume cruntă, schimonosită de durere, a unui mare grup de copii (vreo sută) ai străzii care trăiesc într-o veche magazie pe plaja din Bahia, în Brazilia.
E greu să reții, la început, numele – poreclă ale copiilor însă, pe parcursul cărții ajungi să te simți atât de apropiat de fiecare suflet chinuit de copil, fiecare strigăt înăbușit după dragostea firească, necesară unui copil, încât și numele-ți devin familiare. Pedro Glonț, liderul cel drept și iubit al grupului, care, la 16 ani, știe deja prea bine ce-i viața grea și plină de opreliști, trece prin aventuri de oameni mari, e bătut și chinuit, dar trăiește curajos, e loial grupului și are grijă de cei mai mici. El are parte și de-o iubire pură, cu ținut de mână sub clar de lună, cu final tragic, o iubire transformată într-o stea luminoasă cu păr blond. Cotoi, Viață, Râpă, Acadea, Șchiopu, Joao Vlăjganul sau Vrăjitoru’, fiecare are o poveste de viață cruntă, orfani, printre aventuri, ei se întorc mereu la lipsa de afecțiune, de dragoste părintească care-i chinuie și le înnegrește sufletele.
„Șchiopu rămase încremenit, fără să se miște, fără măcar să răspundă noapte bună, cu mâna dusă la obraz, la locul în care-l sărutase dona Ester. Nu se mai gândea la nimic, nu mai voia nimic. Simțea doar mângâierea blândă a sărutului, o mângâiere de care nu se bucurase în viața lui, mângâierea unei mame.”
Veșnica comparație din carte, între copiii frumos îmbrăcați, care pot să meargă la școală și sunt iubiți de părinți, și cei mereu flămânzi, jerpeliți și ai nimănui, chinuiți de cei din jur, nu face decât să scoată în evidență o boală cumplită a societății, nepăsarea, marginalizarea și imposibilitatea de-a exista o soluție și pentru ei. Pentru că nimeni nu-i vrea, nimeni nu vede în ei decât paria societății, hoții și vagabonzii, răi și fără suflet.
Cartea urmărește destinul acestor copii, printre hoții, prietenii și dușmănii, printre boli și iubiri, prezentând o lume a Bahiei colorată și atrăgătoare, un oraș al libertății care e, de fapt, singurul lucru pe care acești copii îl au și-l prețuiesc mai presus de orice. Cartea începe cu ei copii și se încheie povestind lumii despre destinul unora dintre ei… după cum e și firesc, al unora e tragic, mor, alții devin vagabonzi de temut, ucigași, unii rămân să-și petreacă toate zilele pe străzi, cerșind, dar mai sunt și cei care reușesc să facă pași spre o altă lume, unul devine pictor, altul preot, altul militant pentru egalitate… rămânând, fiecare, totuși, loial grupului, luptând pentru a-i ajuta pe cei rămași Căpitani ai nisipurilor din Bahia.
Zic să citiți cartea, e una dintre acelea care-ți rămân în suflet, dezvăluind o lume de lângă noi, dar pe care nu o prea percepem dincolo de aparențe…