10 luni.

Lucrurile nu se întâmplă când vrem, cum vrem. Se întâmplă când, cum trebuie. Probabil.
Au trecut zece luni de la acea seară cruntă de decembrie în care mi s-a spus, cu nonşalanţă că ” în afaceri nu există prietenie şi omenie. tu pleacă, eu vreau să rămân cu tot. ” Era, în faţa mea, fata pe care, dintre toate relaţiile mele cu persoane de acelaşi sex, o lăsasem să se apropie cel mai mult de mine. Îmi era prietenă. Era naşa puştiului meu, eram naşa ei de cununie. Îmi zicea, cu câteva zile înainte, că mă vede ca pe sora pe care n-a avut-o. Am plecat atunci, după o ceartă urâtă, plângând, cu sufletul făcut fărâme, neştiind încotro să mă îndrept. Mi-aduc aminte c-am rătăcit ceva vreme într-un parc îngheţat, că plângeam în hohote şi tot ce mi-aş fi dorit era ca ceea ce tocmai se întâmplase să fi fost un vis urât.
Să accept moartea prieteniei ăsteia a fost (e încă) unul dintre cele mai grele lucruri din viaţa mea. Prietenia care s-a dovedit atât de slabă în faţa valului de ipocrizie şi falsitate încât şi-a pierdut, într-o clipă aşa de scurtă, toată profunzimea, ajungând să se confunde cu mocirla în care s-a afundat. O prietenie ce-a primit o lovitură cauzatoare de moarte… rana pe care-a căpătat-o a fost atât de profundă şi a sângerat şi-a tot sângerat în mine, născând un gol imens de suferinţă sufletească. Şi m-am zbătut şi m-am împotrivit, şi m-am încăpăţânat să cred că mai există speranţă, că mai există salvare pentru o prietenie care avea locul ei, atât de adânc săpat în suflet, în mine. Am plâns şi m-am rugat, am urlat în mine şi-am tăcut profund, şi-am sperat. Luni de zile am sperat cu fiecare părticică a sufletului într-o vindecare miraculoasă, într-o minune care să şteargă din minte, din memorie, din însăşi timp, mizeria care a rănit atât de crunt o prietenie.
I-am spus atunci că se va trezi într-o dimineaţă şi va înţelege ce-a făcut, că va înţelege că prietenia pe care eu i-am oferit-o atât de multă vreme era valoroasă şi n-a meritat trădarea aceea şi nici căştigurile materiale pe care urma să le obţină. Că o vor durea mustrările de conştiinţă.
Da, tot anul ăsta am aşteptat ” trezirea ” asta, am aşteptat ca părerile de rău să-şi facă loc în sufletul ei. Mi-am dorit şi-am sperat că viaţa îi va arăta că a greşit şi va schimba ceva. Chiar şi-atunci când simţeam, din cauza durerii ce mă sfâşia pe dinăuntru, că prefer să consider c-a murit decât să accept ideea unei concilieri, tot era în mine ceva ce se împotrivea. Da, ştiu acum, recunosc acum. Îmi e dor. Îmi e dor de ea, de lucrurile pe care le-am trăit, ani de zile, împreună, îmi e dor de apropierea aceea, de sentimentul că suntem, nu prieteni, ci o familie.
Mi-am zis mereu că va veni o zi când va regreta. Şi va avea curaj s-o recunoască în faţa mea. Speram că, aşa, totul s-ar putea şterge cu buretele şi am putea s-o luăm de la capăt, cumva. M-am întrebat de mii de ori ce-o simţi, ce-o crede, ce-o fi în sufletul ei vis-a-vis de povestea cu mine. M-am întrebat dacă ea îmi simte lipsa cum i-o simt eu pe a ei. Mi-am dorit, da, mi-am dorit să ştiu că o doare depărtarea de mine, că îi lipsesc. Parcă, aşa, şi suferinţa mea s-ar fi diminuat. De ce, oare, ne alină cumva gândul că şi cei ce ne fac pe noi să suferim suferă?
Nu ştiu dacă-i pare rău sau nu. Nu ştiu nimic. Timp de zece luni, exact 10 luni, n-am întâlnit-o, n-am văzut-o nici o dată. Chiar dacă locuim într-un oraş mic, chiar dacă drumurile noastre sunt, relativ, comune. Azi, însă, am asistat, printr-o ironie a sorţii, la ” desfiinţarea ” afacerii pentru care toţi anii ăia de apropiere şi intimitate au fost aruncaţi la gunoi. Era ceea ce aşteptam de mult să se întâmple dar nu dorindu-i răul – nu, nu răzbunarea e ceea ce nutream – ci sperând că va primi o lecţie. A primit lecţia. Dar nu ştiu dacă a înţeles-o.
O priveam azi, de la depărtare, şi aş fi vrut s-o scutur şi s-o întreb: ” M., a meritat? ”
Şi nu e în mine, acum, nici o satisfacţie. E doar cumplită tristeţe. Pentru că, şi acum, singurul lucru pe care mi l-aş dori din tot sufletul ar fi să existe posibilitatea ca ceea ce ne-a despărţit să dispară şi să ne întoarcem, ca relaţie, unde eram acum un an.
Să pot sa cred, din nou, în prietenie.