2022. Drum

by loredana
2 comments

DRUM

Cuvântul – esență a lui 2022 acesta este.

Drum. Spre lumea largă, spre atât de departe cât nici nu as fi putut să îmi închipui ca voi ajunge vreodată. Iran, Pakistan, India, Nepal. Dincolo de orice visuri de călătorie aș fi avut vreodată.

Drum… drum în lume, dar mai ales, un drum extrem de încâlcit în mine însămi.


2022. Unul dintre cei mai grei ani ai mei.

Poate părea absurd, că deh, uite-mă, sunt în călătoria vieții mele. O călătorie fabuloasă. Da, așa și este. Un drum fantastic de greu și fabulos de frumos.

Un drum care, pas cu pas, a scos la iveală și a intensificat toate vulnerabilitățile, toate nevindecările, toate durerile și tristețile din mine. Un drum care mi-a arătat cât de mare e litera T din traumă. Traumele mele.

Un drum care m-a făcut să am mereu simțurile ascuțite, în alertă, cu grijă pentru fiecare pas, pentru fiecare zi și fiecare decizie. M-a scos din zona de confort și m-a aruncat în realitate. M-a făcut să tremur, de panică și de furie și de emoție. M-a făcut să îmi pun întrebări, să caut, să mă afund, să urlu de durere, să mă tem, să cred, să sper, să încerc, să merg mai departe.

Un an în care nu am putut să mă ascund absolut niciodată sub pătura din colțul meu intim de confort emoțional, de acasă, unde să încerc să mă prefac măcar că nu trebuie să „deal with” tot ce port în mine. Nu, a fost un an în care a trebuit să țin ochii deschiși și să privesc (mai ales) în direcții în care nu aș fi vrut să privesc.

Nu cel mai frumos, calm, fantastic an din viața mea. Dar, clar, CEL MAI NECESAR an.

  • Un an foarte intens. În trăiri, în emoții.
  • În frumuseți pe care adesea nu am putut să le văd, să le simt, să le primesc, că prea m-au durut.
  • În momente de aparentă liniște în care am urlat după pace în mine însămi și nu am găsit-o.
  • În zbucium și căutare și furie. Atât de multă furie.
  • În clipe la suprafață banale, însă cu miez intens special pentru mine, tatuate în inimă.
  • Da, așa mi-e 2022.

Și sunt recunoscătoare până la cer pentru că am putut să îmi adun, la un moment dat, ultimele fărâme de speranță și de curaj și să încep în mijlocul acestui an, din nou, un proces de psihoterapie.

După ani de zile de încercări și drumuri care  au dus spre alte și alte ziduri și spre și mai multă furie și neîmpăcare pentru tot ce n-am putut repara. După ani în care am știut că sunt într-un tunel, dar nu am putut să fiu conștientă că la capătul lui este, trebuie să fie, poate să fie, și pentru mine, luminița. Acea luminiță. De acceptare și de vindecare. Nu de rai emoțional, fără zbatere sau afundări, dar locul acela unde știi că ai în tine tot ce ți-e necesar, că bucuria există chiar dacă și tristețea există, că viața e învățare, dar e și dezînvățare și așa cum poate să doară, poate să se și vindece.

Am în mine atât de multă recunoștință pentru aceste aproape 5 luni de când călătoresc nu doar pe drumurile haotice ale Indiei sau ale Nepalului, ci și pe drumul terapiei despre care simt cu adevărat că are sens. Că e ca un aha aproape continuu, că fiecare ședință – online, săptămânală – îmi dă ceva, îmi e de real folos. Mulțumesc tare pentru asta 2022, deși simt încă și frică când rostesc lucrurile cu voce tare, că mă tem să nu fie o himeră, să nu mi se pară, să nu… etc, vocile din capul meu sunt mereu odihnite și la postul de comandă

Deci da, să știți că lucrurile așa funcționează. Pentru mine fix așa e.

Duci cu tine tot. Toate geamantanele emoționale.

Nu lași în urmă nimic, absolut nimic. oricât de departe ai merge, oricât de multe locuri de vis ai vedea sau experiențe minunate ai trăi. Duci cu tine tot bagajul și aduni și mai aduni și mai aduni… Până când? E de necrezut câte putem duce și aduna. Și cât de greu învățăm să mai lăsăm din ele, să mai pierdem, ca să câștigăm. 

În 2022 nu am vindecat tare multe, doar mi-am dat seama cât de nevindecată sunt. Nu am devenit nici un om mai împăcat, nici mai senin, nici mai puțin împovărat… Dar știu că am luptat. Că am încercat. Că nu m-am lăsat. Că, undeva în mine, adânc, am crezut. Și, la capăt de lume, m-am zbătut cu mine însămi (și cu cei de lângă mine) ca să văd, să accept, să schimb.

Un an plin, fără îndoială. Cu de toate, adesea cu paharul vărsat de prea plin. Și de bune și de grele. Un an cu multe ”prima dată”. Un an – experiență. Un an pe care îl închei nu cu pace interioară, dar cu încredere și speranță. Nu cu echilibru, dar sigur cu pășit un pic mai ușor pe bârna instabilă a vieții. Nu cu haine strălucitoare și pantofi cu toc, dar cu părul spălat și inima ”ceva” mai ușoară. Cu recunoștință pentru toate momentele fabulos de frumoase, cum e cel din fotografie, dar și pentru momentele fantastic de grele.

Mulțumesc, 2022.

11+

S-ar putea să-ți placă și

2 comments

Adina Munteanu 31 decembrie 2022 - 17:31

Stau si ma minunez ca exista cineva ca tine, care reuseste sa faca terapie saptamanala chiar daca e pe drumuri. Felicitari! Nici nu vreau sa ma gandesc la logistica si aici ma refer: cum de reusesti sa fii singura cu terapeutul tau cand casa voastra e asa de mica. Un an nou bun cu cat mai multe constientizari si cu pace interioara.

0
Reply
loredana 5 ianuarie 2023 - 14:34

Bună întrebare.
Când am reușit să decid că e o prioritate, lucrurilor au curs de la sine. Mi-a luat 4 luni să decid… am început în august și de atunci am întrerupt doar acum, de Crăciun, în rest m-am văzut pe video cu terapeuta mea o dată pe săptămână. Pentru ziua și ora sunt aceleași, fac mereu în așa fel încât să pot fi prezentă. Când eram la ocean, ușor, Peter lua pe Orla la plajă. Când suntem pe drumuri facem în mai multe feluri, uneori se joacă cu ea afară, chiar pe lângă mașină, desenează pe asfalt, culeg chestii de pe câmp, etc. Sau ei merg la o cafenea, dacă e cazul, dar în India nu prea. Ne descurcăm.
Și sincer, e absolut necesar și de folos și sunt recunoscătoare până la cer pentru că am ajuns la un terapeut cu care chiar simt că fac treabă. 🙂

1+
Reply

Lasă un comentariu