Exercițiu de voință – Oshawa

Citisem acum o vreme despre alimentația macrobiotică, despre George Oshawa, despre cercetările, regimurile și viața lui și mi-am zis, hai, acum e momentul să încerci.

Azi sunt în ziua 10 a regimului Oshawa 7. Îmi vine să râd în timp ce scriu, aștept finalul acestei zile cum aștept primăvara. Ca pe un fel de vis ce pare, în fiecare iarnă, să nu se împlinească vreodată.

Regimul 7 spune că timp de zece zile, întregi, rotunde, minut cu minut, fără abateri și trișări, să consumi fix patru cereale Yang: grâu, orez, hrișcă și mei. Și apă. Și fix atât, nimic altceva. Bine, niște sare. (zău că sarea a fost mai ceva ca în Sarea-n bucate, exact ingredientul în lipsa căruia chiar n-aș fi fost în stare s-o scot la capăt!)

Bun. Mi-am zis că, hai, n-ai făcut niciodată în viața ta o cură de detoxifiere serioasă, momentul e bun că dieta pe care-o țineam deja de aproape două săptămâni – deh, dietă, un pic de alimentație mai light, mai conștientă, după sărbătorile de iarnă – mi-au pregătit organismul numai bine pentru ce urma. Așa se zice, că e bine să faci aclimatizare înainte să te apuci de regimul Oshawa 7.

Și m-am apucat. Într-o zi de luni, sigur. 17 ianuarie. M-am dus la un magazin naturist și mi-am cumpărat hrișcă fulgi și făină, mei decorticat și făină de mei, grâu și făină de grâu, făină de orez și rondele de orez.

Primele două zile au trecut relativ ușor, motivația încă la locul ei, porridge-ul din fulgi de frișcă și fulgi de mei s-a dovedit a fi chiar comestibil, m-am felicitat că am ales să pornesc pe drumul acesta.

În ziua a treia m-a apucat tremuratul. Mă așteptam, că citisem cam care-ar putea fi efectele/reacțiile corpului la un asemenea regim. Frisoane, oboseală, nici o energie, am mâncat ce-am putut, nelipsitul porridge și niște turte coapte în cuptor, făcute din amestec de făină – grâu, hriscă, orez – sare și apă. Un fel de carton – cum i-au zis pruncii – greu de mâncat, fără nici un gust, fără nici o formă, fără nici o satisfacție.

Zilele patru, cinci, șase și șapte au fost crunte. Frisoanele s-au transformat într-o durere în oase, în picioare, mai puternică pe timp de noapte, suportabilă ziua. În zilele acelea am pus centrala termică cu două grade mai mult decât normalul nostru și-am purtat și un rând de haine în plus și tot mi-am simțit degetele congelate și tot corpul înfrigurat. De fapt, le simt tot așa și-acum, când scriu.

Mi-am plâns de milă mult în zilele alea, îmi tot ziceam că renunț, mă tot încăpățânam să nu cedez – pe de o parte eram și curioasă de reacțiile corpului meu și voiam să înțeleg ce se întâmplă, pe de altă parte, sunt o căpoasă și am vrut musai să rezist.

Am renunțat la orice preparat făcut din făină – am încercat mămăligă de hrișcă cu mei, bleah, a ajuns la gunoi, la fel și turtele acelea coapte, s-a terminat cu ele. Am trecut la orez fiert și mei fiert – ambele comestibile cu ajutorul sării minune. Plus nelipsitul porridge zilnic și uneori rondele de orez. A, am făcut de două ori și grâu prăjit, în tigaie de teflon, fără nimic, e interesant, ca semințele de floarea soarelui, crocante.

În ziua opt m-am trezit alt om. Tot citisem că regimul ăsta are ca efect benefic detoxifierea profundă a organismului, plusul mare de energie și o limpezime a minții. Păi, în ziua opt așa m-am trezit. Cu energie cum n-am mai avut de muuuultă vreme și cu o limpezime a minții care m-a tot făcut să zâmbesc și să mă mir toată ziua. Durerile în picioare au trecut, a rămas însă senzația profundă de frig, am extremitățile cumplit de reci și seara când mă lipesc de Peter, sunt cea mai fericită, e ca și cum iau în brațe un calorifer. Cald și pe deasupra, și tandru.

Alte efecte negative n-am avut, poate o digestie un pic mai lentă, dar nici un fel de neplăcere notabilă. Kilograme s-au dus vreo trei, nu știu sigur, dar pe acolo. N-am ținut regimul ăsta pentru slăbit, pentru asta urmam deja dieta aceea despre care știu că funcționează la mine – nu o dietă propriu-zisă, ci o alimentație controlată combinată cu intermittent fasting. Ce-a fost destul de greu era și faptul că în fiecare zi petreceam câteva ore în bucătărie, gătind pentru prunci și pentru Peter, pizza și clătite și ciorbe și tot felul. Și ce mirosuri și ce pofte și le-am gătit pe toate după ochi, fără să gust absolut nimic.

Zilele nouă și zece au fost tot așa, o continuare a zilei opt. Stare emoțională pozitivă, energie multă, cu siguranță zilele în care mi-a fost cel mai ușor, fără plâns de milă, doar decisă să ajung la final. Peter m-a încurajat pas cu pas zicând mereu că e un super reset, tocmai acum, când ne pregătim să plecăm în călătoria noastră lungă.

Am ținut regimul Oshawa ca un exercițiu de voință. Aveam nevoie să fac asta. Să lupt cu mine însămi zi de zi, să fiu așa, plângăcioasă și frustrată, dar să merg înainte, să-mi arăt că pot să-mi impun, că mintea mea poate să-mi fie și aliat, nu doar inamicul ăsta care-mi umple capul cu prea multe gânduri și analize și problematizări inutile. Am vrut să-mi pun capul la treabă, da. Zi după zi, să respect ceva care nu-i ușor de făcut, că deh, dacă ar fi ușor, ar mai avea sens? Sunt un om indisciplinat, haotic, val-vârtej, așa că, a fost ceea ce aveam nevoie.

Nu laud și nici nu discreditez regimul ăsta. Doar scriu despre experiența mea. Mă bucur c-am făcut-o, am putut să văd niște reacții, să depășesc niște momente dificile – durerile de noapte și dimineața de sâmbătă, în ziua 6, când i-am pregătit lui Peter fix cafeaua mea preferată, așa cum eu nu mai băusem de-o săptămână și mă uitam la el cum o savurează și-mi venea să cam dau cu ceva de pământ. Dar, n-am renunțat. Și n-am trișat nici o secundă.

Și iată, aproape că s-au dus zece zile și simt că nu le-am pierdut, ci le-am câștigat. Și poftesc după cafeaua cu lapte pe care o să o beau mâine dimineață, după zece zile fără. Și nici nu pot explica cât de mult mă bucur că pot spune – AM REUȘIT!