Suntem de aproape 8 luni pe drum.
Au zburat într-o clipă, deși am trăit în lunile acestea multe experiențe noi, să nu le zic chiar life changing, dar sigur neașteptate. Unele dure, toate ale noastre.
Da, am simțit adesea că m-aș teleporta acasă.
Mai ales de când suntem în India, timp despre care am povestit aici, în textul anterior, despre cât de greu mi-e să trăiesc India. De ar fi fost vreun buton de călătorie în timp și spațiu, așa, ca un bătut din palme, probabil aș fi abuzat de el când eram în toiul trăirilor.
Acum îmi vine să exprim altfel, deci clar se justifică vorba aia care zice – dă-i omului mintea cea de pe urmă. Dar deh, ca să avem mintea de pe urmă, trebuie să trecem prin lucruri trăindu-le, nu sărind rândul, așadar, mulțumesc că mi se dă tot ce mi se dă. Și de-mi place și de nu, mulțumesc. Tare.
Dor. E bine să îți fie dor. E miraculos să îți fie dor. E dovada că ești viu. Că simți. Că ai unde și la ce să te întorci.
Orla are un mod foarte #funny de-a spune lucrurile – zi de zi avem momente în care vine și ne zice – mi-e dor să am o căsuță în copac, mami, mi-e dor să pescuiesc, tati, mi-e dor să văd tigri, mami, mi-e dor să zbor cu balonul.
Lucruri pe care nu le cunoaște, nu le-a trăit niciodată. Îi e dor de orice își poate imagina că ar putea trăi, experimenta.
Și noi, cei mari de lângă ea, ce doruri avem? Că sigur uităm să ne trăim dorurile așa cum le trăiește ea. Candid, curat, autentic, frumos.
Mi-e dor, sigur.
Mi-e dor de Marc, fiul meu. Uneori mi se strânge inima că sunt departe de el, de parcă el ar fi o barcă pe care-am rătăcit-o pe mare sau o mână care mi s-a tăiat. Și mă întristez și mă doare.
Dar… el nu-i o barcă extensie a mea. E o corabie care navighează deja singură, construită după forma și nevoile lui personale, separate de ale mele. E aproape un om mare cu care, cum a observat și Peter zilele acestea, vorbesc de-acum altfel, mai asumat, mai matur, o conversație bidirecțională, nu ca o mamă către puiul ei ce-are nevoie de îndrumare la fiecare pas. Au trecut, se pare, vremurile acelea. Și lui îi e tare bine acum, trăiește și el o experiență diferită, de care avea nevoie și îi e de folos.
Mi-e dor de confortul emoțional de-acasă și de curtea mică și verde, de atelierul meu și de mâna de oameni care-mi sunt apropiați. Mi-e dor de niște povești de suflet și îmbrățișări de-adevăratelea.
Mi-e dor de zbor și de a crea, a munci, a construi ceva, am dificultăți, mai ales acum când e timpul nostru de stat într-un loc, la ocean, în a sta, a mă relaxa, a nu face nimic productiv… Mereu am senzația că pierd timpul – în loc să înțeleg că ceea ce fac acum e să câștig viață – și nu mi-e ușor să-mi dau voie. Lucrez la asta.
Mi-e dor și nu prea, aș zice. Au trecut opt luni ca fulgerul, vor mai trece încă pe-atât și ne vom regăsi acolo, de unde-am plecat și știu, știu perfect că acela va fi timpul când voi prețui cu adevărat ceea ce trăiesc acum.
Așa că, și-atunci când nu-mi vine de la sine, vreau să trăiesc ce mi se dă de trăit. Știu, au fost luni grele, uneori de-abia am făcut față, știu că urmează și alte experiențe care ne vor scoate din zona de confort, copleșitoare, încerc să-mi pregătesc sufletul pentru ele și vreau să am curaj să primesc cu inima (mai) deschisă ceea ce am de trăit.
Și să mulțumesc.
Așa cum am făcut-o azi când, pentru prima oară în aceste trei săptămâni de când suntem la ocean, am plutit pe spate, departe în larg.
Aveam corpul si capul aproape de tot în apă, cu urechile în apă și fața în soarele de dimineață, ascultând liniștea și zbuciumul mării și făcând câteva respirații calme, profunde.
A fost timpul meu în care am avut răbdare să liniștesc gândurile de frică – că sunt valurile prea mari și, pe spate fiind, o să mă tragă sub ele, aceasta îmi era frica. Dar a trecut, am înțeles că nu-i o frică, ci doar o voce în capul meu. Am rugat-o să tacă, măcar puțin.
Și-am avut răbdare să las gândurile să se așeze într-o pauză și am mulțumit lui Dumnezeu pentru clipa pe care o trăiesc. Gândurile au fugit încolo și-ncoace, nelăsându-se ușor să fie puse într-un colț, dar mi-a ieșit, măcar #umpic să nu fiu chiar cu toate firele legată de ele. Și să simt.
Miraculos a fost, da. Oceanul, imensitatea, seninul, muzica, gândurile, eu cu mine, plutirea, rugăciunea, mulțumirea.
