12 săptămâni dragonicești

Domnișoara dragon ne onorează cu existența ei de 12 săptămâni. Dacă ar fi să găsesc un singur cuvânt care să exprime ce înseamnă viața cu ea, aș zice că e… imprevizibil.

O zi nu seamănă cu alta. De o lună mă străduiesc să scriu câteva rânduri pe blog. Nu-mi iese. Când dau să fac un pas spre laptop, domnișoara are o cerință exprimată impetuos, cu sonorul dat tare. Când într-un final adoarme, după aventuri cu plimbat și alintat, mă mișc pe mod silențios, nici vorbă să folosesc tastatura în apropierea ei – și nici să mă duc în altă parte nu-i cazul – deci n-am cum să înșir ceva pe blog. Când are perioade de joacă, desigur că nu-i e pe plac joacă fără partener, nu pot să mă concentrez la altceva. Și în capul meu e mereu un carusel care se învârte cu viteză mare, nici o șansă să se așeze niște gânduri într-o ordine cât de cât coerentă.

Mămicie, în traducere liberă, boierie pentru ea, sclavie pentru mine. Zău așa, cine o fi inventat sclavia aceasta pe care o acceptăm de bunăvoie și ne mai și dăm peste cap clipă de clipă să facem pe plac stăpânului? Dăm tot ce putem, zi și noapte, fără pauză, cu ochi mereu lipiți de somn, cu păr ce n-a mai atins vreo perie de cine știe când, cu tricourile mereu ude de la scurgerile de lapte (nu, nu-i deloc sexi!), cu mâncare înghițită pe repede înainte și câte și mai câte. Și apoi ne bucurăm de parcă am primit vreun premiu deopotrivă de un zâmbet știrb sau de un scutec plin.

E greu. Mai greu decât orice lecție despre răbdare, înțelegere și acceptare. Pentru mine, momentele în care ea plânge – și plânge cu o forță grozavă – sunt terifiante. Îi înțeleg plânsul de foame, îl rezolv repede. Îi înțeleg plânsul de somn, uneori adoarme repede, alteori mai greu. Îi înțeleg plânsul de durere, suntem norocoși, nu i se întâmplă prea des. Dar plânsul crunt pe care nu-l înțeleg, nestăpânit, care pare să fie fără alinare… nu-l înțeleg și nu-i fac față. Mintea mea pierde capacitatea de a gândi logic în momentele acelea, nivelul de stres și frustrare crește exponențial în mine și, implicit, abilitatea mea de a o liniști pe ea scade… sunt adevărate bătălii care se duc în mine, probabil și-n ea… dar cumva găsim mereu calea pe care să o luăm, ne liniștim și iar, tot așa, zile mai ușoare, zile mai grele. Nu folosim nici uscătorul de păr, nici aspiratorul, nici alte sunete surde ca să liniștim dragonul, nu apelăm încă nici la sfinții google sau youtube. Ne străduim pe stil vechi, alintat, plimbat, mângâiat, ținut mult în brațe, într-un cerc întrerupt doar de reprizele de somn scurte în timpul zilei, binevenit de calme în timpul nopții.

12 săptămâni și încă ne acomodăm, ne învățăm cu viața cu-n bebeluș. Unul altfel decât a fost Puștiul când era mic, acum zece ani.

Cu el n-am putut să alăptez, dar l-am hrănit timp de șase luni exclusiv cu lapte de la mine, scos cu pompa. Nedorită experiență. Cu ea, am vrut să parcurg din nou acest drum, de-a încerca să alăptez și nu am renunțat, chiar dacă e un proces al naibii de greu, terifiant de dureros în prima lună, foarte greu încă și acum, îmi vine să urc pe pereți în secundele când o atașez la sân, dar… persistența oricum a dat roade, dragonul e hrănit exclusiv la sân, crește bine, a trecut deja ceva vreme de când am eliminat de tot laptele praf pe care-am fost nevoiți să-l folosim după naștere. Și e și frumos tot procesul ăsta cu alăptarea, dar mai mult îmi pare greu. Doar faptul că știu că-i e benefic ei mă face să nu renunț. Și da, când îmi zâmbește ștrengar privind în sus de-acolo, de la sân, îmi mai trece și durerea și frustrarea.

Cu el stăteam ore întregi afară, că-i plăcea să doarmă și dormea mult când îl plimbam. Eram prietenă cu băncile din parc și aveam timp și de citit și de pălăvrăgit cu alte mămici. Cu ea, e loterie. Uneori doarme trei ore afară, alteori 15 minute. Imprevizibil, cum ziceam, niciodată nu știu ce urmează. Mă străduiesc să folosesc sistemul de purtare, avem un wrap tai, așa am simțit că ni se potrivește, dar domnișoara-i un dragon care nu se dezice și nu-i place să o țin strâns lipită de mine, cu fața spre pieptul meu. Mai mult de sesiuni de o oră de purtat în wrap nu ne-a ieșit până acum, și atunci musai adormită. Când e trează, e curioasă, vrea să vadă tot, să simtă tot, hapsână mică, se zbate și se agită până o scot din strânsoare. Dar încă nu mă dau bătută.

Cu el făceam cărări prin cameră noaptea ore întregi să-l adorm în primele luni de viață. Cu ea nu mă dau jos din pat deloc, nopțile ne sunt mai ușoare decât aș fi crezut posibil. Doarme cu noi, desigur, că așa e filmul nostru. Se trezește, o hrănesc, adoarme, adorm, se trezește, o hrănesc, adoarme, adorm, vine dimineața. Tot obosită sunt în fiecare dimineață și în fiecare oră din zi, că deh, n-am ce să fac, ăsta-i rolul de mamă de dragon. Dar cât mi-e de dragă când o simt cum doarme liniștită lipită de mine cu trupușorul ei firav și atât de perfect.

Cu el stăteam mult pe forumuri de mămici și copii, socializam mult, aflam multe de la alte mămici, simțeam că sunt utile grupurile, chiar ne-am făcut o gașcă faină de tot și ne-am crescut pruncii împreună câțiva ani. Cu ea, nu prea fac asta. Nu zic nu, și acum sunt utile grupurile, pe unele mai intru, dar nu socializez decât la limită, îmi par prea obositoare multe din discuții, prea multe răutăți gratuite, frustrări vărsate de unii pe alții, discuții multe și nu toate de folos. Mai iau câte una de-aici de colo, urmăresc câteva mămici din online, femei pe care le apreciez, când și cum pot. În rest, din tot parenting-ul propovăduit peste tot de mult prea mulți experți auto intitulați așa, iau ce simt că ne e de folos și ne ajută. Nu dau sfaturi altora, răspund doar dacă sunt întrebată, nu consider că pot să spun eu ce s-ar potrivi altcuiva, îmi văd de ciorba mea, pardon, de dragonul meu, cum s-ar zice.

Și cu el și cu ea, pentru mine-i extrem de grea acomodarea la rolul de mămică de bebeluș. Trăiesc un neîntrerupt sentiment de vinovăție că nu fac lucrurile atât de bine pe cât aș putea sau ar trebui, că n-am destulă răbdare, înțelegere, etc., că-mi lipsește mult să fac și altceva. Sunt femei pentru care rolul de mamă e rolul vieții lor, așa cum sunt femei care nu-și doresc copii și își asumă asta. Le respect și pe unele, și pe celelalte. Despre mine știu și simt că vocația mea nu-i strict de mamă, că am mare nevoie să fiu și altceva.

Mi s-a dat să îndrum pașii acestor doi copii minunați și sunt recunoscătoare pentru asta, îi iubesc cu toată iubirea de care sunt capabilă, dau tot ce am și sunt și pot pentru ei. În același timp, am nevoie să fiu și altceva, femeie, soție, om care construiește ceva, om care repară ceva, om care face și altceva decât crește copii. Mi-e dor să scriu pe blog, mi-e dor să mă afund în lectura unei cărți, mi-e dor să mă plimb în doi, cu mâinile strâns încleștate, mi-e dor să fiu singură. Da, mi-e dor tare să fiu singură cu mine și cu gândurile mele, să simt cum se așează-n capul meu șiruri cumințite de gânduri cărora le-am dat timp și atenție, descâlcindu-le înțelesurile. Să am mereu mintea legată de existența unui bebeluș, în alertă continuă, e greu, e provocator, fac față uneori bine, alteori dezastruos, dar… continui. Pas cu pas, în felul meu, mereu încercând să fac mai bine.

Greu tare, dar în orice clipă dacă m-ar pune cineva să aleg dacă ea să fie sau nu, răspunsul ar fi același. E parte din sufletul meu, din carnea mea, din mintea mea, e parte din noi, e cu noi și viața noastră e cu ea. E frumoasă cum n-am crezut că un bebeluș poate să fie, cu ochii ei imenși și curioși, cu mânuțele ei agitate și pieptul care-i tresaltă făcându-mă să mă topesc, cu aura ei absolut minunată atunci când doarme, cu râsul ei cel nou, de-abia încercat zilele acestea, în hohote mici și colorate care-mi fac inima să danseze, cu toată perfecțiunea ei pe care nu-s capabilă s-o percep și s-o înțeleg suficient. E ea, dragonul nostru și o iubim cu încredere și cu speranță și cu frică și cu bucurie și cu tot amalgamul de emoții care ne încearcă.

12 săptămâni cu domnișoara dragon. Mulțumesc.