Atâtea zile au trecut de când Puștiul poartă ochelari. Din ziua aceea în care scriam, cu lacrimi în suflet, postul despre povara de-a fi diferit. Anul acesta care a trecut de atunci ne-a fost un timp al învățării unor lecții.
În primul rând am învățat, eu, ca mamă, ca om adult cu extrem de multe temeri și frustrări, că un copil are o capacitate incredibilă de adaptare. Că ei, în seninătatea și candoarea lor, acceptă lucrurile mult mai ușor decât o facem noi, cei mari. Din ziua aceea de duminică în care i-am pus ochelarii pe năsuc, fără pregătire, fără timp de acomodare, el i-a acceptat ca pe un dat, ca pe ceva care face parte din felul lui de-a fi dintotdeauna. Fără să se plângă, fără toane, fără necesitatea de-a insista sau convinge.
Apoi, toate acele luni de tratament oftamologic, de purtat ocluzori, de mers zi de zi la exerciții pentru ochi, ne-au învățat lecția perseverenței și a răbdării. N-a fost o lecție ușoară, acolo am avut parte și de lacrimi și de împotrivire, și de frustrări și nervi. Să porți ocluzor, când pe un ochi, când pe altul, zi după zi, ore multe, nu-i un lucru ușor, e frustrant, obositor și incomod. Dar, pas cu pas, cu fiecare sentiment că suntem pe drumul cel bun, am mers mai departe și ne-am bucurat văzând cu ochii, la propriu și-n toate sensurile posibile, pentru faptul că avem rezultate bune.
Ambliopia, boala pe care-am descoperit-o acum un an, a regresat într-un mod fantastic în acest timp și-a ajuns să fie stabilizată la un nivel aproape superficial, suportabil. Puștiul a trecut de la un singur rând de litere, cel mai mare, pe care-l putea citi pe panou, la nouă rânduri pe care le vede, rămânând doar rândul cel mai de jos, cel cu literele mici, mici, în ceață. O evoluție fantastică, pe care nici n-o visam acum un an. Desigur, ne-au mai rămas multe probleme de rezolvat, hipermetropia mare, începutul de strabism, faptul că va purta mereu ochelari, dar nimic nu mai pare acum un final de lume, ci doar un drum pe care e nevoie să mergem. Și Puștiul a dat dovadă în acest an de-o capacitate incredibilă de-a face față lucrurilor, de-a persevera și-a accepta ce e musai de acceptat. Da, sunt o mamă cu sufletul sufocat de drag și de recunoștință.
O zi bună să (ne) fie!
2 comments
Te inteleg perfect. Port ochelari de la 3 ani, pe vremea mea i se spunea aragaz cu 4 ochi…Cand mi-au mai pus ai mei si aparat dentar, atunci sa vezi… eram o ciudata in toata regula. Azi lucrurile s-au mai estompat, poate! pentru ca sunt mult mai multi copii cu ochelari, desi, din pacate, diversitatea e inca etichetata in fel si chip.
Pustiul e adorabil cu ochelarasii lui cu tot, important e sa tratati asta ca pe o normalitate, nu ca pe ceva ciudat de care e musai sa scapi intr-o zi.Si sa-i fie de folos, ca estetica nu are de suferit, te asigur!
Cred că tocmai asta ne face toată treaba mai ușoară. Nu o luăm ca pe o chestie temporară, sau ca pe o corvoadă. Pur și simplu e necesar să aibă ochelari. Zi de zi, întreaga zi, fără pauze. Și faptul că ne-a reușit să facem acest lucru un an întreg, ne-a ajutat mult. Tocmai am schimbat ochelarii cu alții cu dioprii la jumătate față de cât erau când am pornit… deci e bine. 🙂