Conflictele

Toate tipurile. Îmi dau mare bătaie de cap.
Nu-mi plac, e clar. Uneori, din păcate, sunt inevitabile. Şi-atunci intervin problemele mele. Nu ştiu să le fac faţă. De multe ori, am impresia că orice cale aş alege, nu e cea bună. Uneori aleg să mă războiesc. Ies certuri, izbucniri nervoase, chestii care mă vlăguiesc. Creatoare de alte neplăceri. Şi prea puţin de rezultate pozitive. Alteori, aleg să mă retrag, tăcând şi renunţând. Dar şi retragerile acelea sunt încărcate de tensiune, de resentimente şi reproşuri. Şi atunci am sentimentul că m-am retras pentru că n-am avut destulă forţă să ţin piept conflictului.
Evit conflictele. Însă, când le simt imposibil de ocolit, îmi dau o stare extrem de aiurea. Iritabilă. Cumplit de ” aricioasă „.
Nu ofer mai puţin decât mi se cere. Şi nu cer mai mult decât mi se cuvine. Şi totuşi…
V-am mai spus că am o problemă în a fi angajat… Dar îi fac faţă problemei ăsteia destul de bine în fiecare zi, mai greu e când intervine o situaţie generatoare de conflicte. În prima fază, tocmai din cauză că nu pot spune NU sau nu-mi pot exprima clar punctul de vedere, e vorba de conflicte interioare. Măcinări. Apoi, frustrările şi tensiunile acumulate îşi găsesc cumva portiţa de scăpare şi dau pe dinafară. Şi afectează implicarea, dedicarea, dorinţa de-a face lucrurile bine.
Sunt, de fapt, un angajat uşor de mulţumit. Pentru că nu cer decât echitabilitate. Ok, fac lucrurile aşa cum trebuie, îndeplinesc tot ceea ce mi se cere, mă mulez perfect pe rolul pe care mi se cere să-l joc şi… e bine. Foarte bine. Primesc chiar şi mângâierile pe creştet, gen ” eşti un căţel bun ” şi dau tot ce pot, nu de dragul şefilor sau al remuneraţiilor ci dintr-un sentiment de satisfacţie al muncii bine făcute. Când, însă, simt că implicarea mea e lipsită, nu de lauri şi recunoştiinţă ci, de simplul, normalul rezultat corect, se schimbă ceva în mine. Când tot ceea ce aştept e respect şi recunoaşterea valorii, când ceea ce cer e, cu siguranţă, chiar mai puţin decât ar fi normal să fie.
Deci nu îmi plac conflictele. Pentru că nu ştiu să le rezolv astfel încât lucrurile, după el, să fie aşa cum erau înainte.