Modul în care aleg eu să-l cresc pe Puștiul acesta de șapte ani e… alegerea mea?! Desigur, nu e ca și cum eu aș fi înghițit – și digerat, de preferat – un manual de părințeală perfectă și-acum aș avea răspunsuri la toate întrebările, nesiguranțele, problemele, inevitabile care apar în tot procesul acesta de creștere al unui copil. Nu e ca și cum nu-mi pun mii de întrebări și nu dau greș de nenumărate ori. Greșesc mult, încerc mult.
Creșterea Puștiului… sunt datoare să-l cresc, înainte de orice, e o datorie. Să îl livrez la maturitate om întreg, fizic și psihic. La nivel de bază, să mă ocup de bunăstarea lui, să fie în siguranță, să fie hrănit și îmbrăcat, să-i asigur toate cele necesare. Și apoi, mai mult decât toate, să fie iubit. Să simtă că e apreciat, că e încurajat să descopere lumea, să încerce, să viseze, să simtă că e sprijinit, că nu e singur pe nici un drum. Acestea nu-s alegeri, e datorie de părinte, om adult (vorba vine!) care a decis în mod responsabil și asumat să aducă un copil pe lume. Implicit, să-l și crească.
Pe toate acestea și încă multe altele din tot acest drum comun al nostru, le învăț și eu pas cu pas. Să fiu mamă-mi pare meseria cea mai grea. Și nu pentru că necesită timp, răbdare, implicare, devotament, cunoștințe în toate domeniile, abilități dintre cele mai variate (și lista rămâne deschisă), ci pentru că e o responsabilitate uriasă să depindă de mine modul în care se dezvoltă el ca om. Pentru că, desigur, îmi doresc pentru el să-i fie bine, cu tot ce înseamnă acest bine. Îmi doresc să crească echilibrat din punct de vedere emoțional, înainte de orice altceva. Să crească fiind un om cu încredere în sine, în forțele proprii, în dorințele și aspirațiile proprii.
Ceea ce nu-mi doresc… e să fie încorsetat în conveniențe. Să se supună regulilor doar pentru că așa fac toți ceilalți, sau majoritatea, indiferent dacă sunt niște reguli bune sau nu. Să renunțe la a încerca, doar pentru că cei din jur nu-l încurajează. Să nu aibă curaj să aleagă, să decidă alții pentru el. Nu, nu e vorba de-o idee de anarhie, ci doar de a-l lăsa să aibă propriul punct de vedere, de a nu-i anihila fiecare încercare de împotrivire sau reacție diferită de standardele impuse de… cine, de fapt?
Vreau să îl încurajez, și mă străduiesc să fac acest lucru, să-i ofer libertate de exprimare. Să ascult de ceea ce își dorește, măcar în măsura în care simt că pot să fac acest lucru. Învăț pas cu pas despre calea cea mai potrivită de a crește un copil. Nu ne ies mereu lucrurile așa cum ne-am dori. Nu ne ies de multe ori lucrurile. Ne pierdem în conflicte pe care le înțeleg, cel mai adesea, inutile. Puștiul, la cei șapte ani ai lui, are o capacitate de înțelegere fantastic de firească, corectă și justificată a lucrurilor. Vede mai clar și mai simplu lucrurile, așa cum noi, adulții prea mult adânciți în problematizări și căutări de explicații întortochiate, nu mai putem să facem.
Așadar știu că facem ceea ce putem noi mai bine. Îmi pasă și contează enorm de mult modul în care Puștiul crește, dar nu devenim nicidecum habotnici în a respecta cu tot dinadinsul niște reguli, nu ținem cu dinții ca lucrurile să fie într-un anumit fel, să ne încadrăm în tipare, să nu ieșim deloc dincolo de liniile trasate de o societate pe care, oricum, o tot blamăm și acuzăm de neajunsuri, neîmpliniri și alte de-astea. Și atunci, pas cu pas, ne adaptăm. Cred că despre asta e vorba. Despre a ne adapta, în felul în care simțim, care ne e la îndemână, care ni se potrivește, la toate cele care ne ies în cale, la viață, făcând pași (buni) pe drumul nostru împreună.
Poate că unii părinți își cresc copiii mai bine. Poate sunt copiii mai disciplinați, mai studioși, mai comunicativi, mai, mai, mai în toate felurile posibile. E ok, e perfect ok ca alți copii să fie altfel, ca alți părinți să facă lucrurile altfel. Diferit, nu mai bine, nu mai rău, ci diferit, așa cum simt, așa cum li se potrivește. Noi le facem așa cum simțim, așa cum suntem capabili. Străduindu-ne să ne iasă bine, greșind, dând cu capul, luând-o de la capăt. Tocmai pentru că nu există un manual pentru așa ceva și nu-i o lecție pe care s-o poți învăța altfel decât pe propria piele.
Dar cât de bine e să poți avea această ocazie, să înveți să fii părinte! Pentru mine, fără îndoială, e o lecție grea, dar la care n-aș renunța pentru nimic în lume. Pentru că mă învață despre el, dar mă învață și despre mine. Și dincolo de toate, existența Puștiului e cea mai pură și autentică bucurie.
11 comments
Părinte? Ori ești, ori nu ești. Nu cred că se învață. Ceea ce se poate învăța, însă, ar fi cum să-ți înțelegi copilul, pentru că asta trebuie un părinte să facă mai bine decât alții. Restul vine de la sine, firesc, fără nici un efort.
Dacă o luăm ad litteram, părinți sunt toți cei care aduc pe lume un copil. Și nu-i nicidecum suficient, o știm bine. Dacă spui de instincte de părinte, iar nu cred că sunt implicite… cred că pot să se dezvolte, să se cizeleze, să… crească. Da, trebuie să fie acolo o sămânță, dorința de-a fi părinte. Dar nici aceea nu e suficientă. Mi-am dorit un copil extrem de tare. Credeam că o să vină toate de la sine, că o să știu… tot. Instinctiv. Că e de ajuns să-mi doresc. Dar nu e așa, nu simt așa. Simt că trebuie să învăț pas cu pas. Poate greșesc, dar e modul în care simt eu lucrurile. Poate e vorba despre ceea ce spui tu, a înțelege copilul… dar eu cred că e mai mult de atât, e efort și adaptare și multe, multe altele… 🙂
Și tot nu există garanția că fac bine ce fac, oricum. Și-n plus, e doar o șansă. 🙂
De fapt, eu cred că n-ar trebui să existe cuvântul părinte decât în sensul spiritual, de preot. Noi suntem, pentru copiii noștri, fie mame, fie tați și doar, la plural, părinți. Întotdeauna e trist pentru copil cand mama sau tata trebuie să fie mai mult decât atât și încearcă să fie parinte…
În sensul acesta, articolul trebuia să se numească – Zi de zi învăț să fiu mamă, pentru că tocmai asta am vrut să spun. În ceea ce am exprimat, părinte înseamnă mamă, pentru mine, și nu o nevoie sau o obligație de-a suplini o lipsă.
Nu e un caz din acela trist, la care te referi tu acum, Puștiul are tată care e și el părinte – jumătate din acel rol – și-și face treaba bine. 🙂
Sensul acela spiritual… din punctul meu de vedere, înseamnă un fel de îndrumător, susținător, sau ceva de genul, deh, nu prea-s familiară cu acest domeniu… :))
Un lucru important e să înveţe să se apere. Şi aici nu mă refer la cursuri de arte marţiale – deşi sînt bune şi-alea – ci la dezvoltarea unei metode de a-şi păstra integru caracterul ocolind în mod inteligent atacurile adversarilor inerenţi în viaţă, folosindu-se de energia lor proprie pentru a-i înlătura (foarte similar cu tehnica Aikido). 😉
În general, părinţii ar trebui să-şi asculte cu mare atenţie copiii în perioada lor de relativă inocenţă, fiindcă atunci au de învăţat cum ar trebui (şi ar putea, într-o situaţie ideală) să fie lumea. Şi poate puţin cîte puţin, unul după altul, lumea asta zbuciumată şi nefericită ar ajunge la acea normalitate mereu visată şi nicicînd atinsă…
Mult succes în devenirea ta ca părinte şi Puştiului în devenirea lui ca Om! :-* >D:<
Ei, n-o să-i fie ușor. Dar cumva o să fie. Inevitabil, nu? Nu prea e la alegere. Și-n tot drumul ăsta, măcar să ne împiedicăm cât mai puțin. Sau, măcar să aibă/să avem tăria să ne ridicăm.
Sunteti foarte frumosi si veseli amandoi! Un an scolar bun ii doresc Pustiului tau!
Mulțumesc. O să fie un an important, clasa I. 🙂
Pentru mine sa fiu parinte a fost cel mai firesc lucru, in sensul de acceptare a sentimentelor si a responsabilitatii, a persoanei si personalitatii copilului si cel mai greu lucru sa fac lucrurile cum trebuie, clipa de clipa, sa aleg sa fiu eu cum trebuie vis a vis de fiecare situatie. Copilul te invata ce inseamna sa fii mama asta e sigur si probat:), stie ce anume are nevoie si…dupa doi ani pot spune ca un copil are nevoie de foarte putine lucruri, cel mai important este „sunt aici”-asa cum pot, uneori total aiurea, dar important e sa fii iar tu esti acolo asa de frumos. Te citesc de mult, am vazut evolutia ta si a Pustiului si a vostra impreuna si sunteti asa cum trebuie sa fiti, iar el devine dintr-un omulet frumos un om frumos si asta inseamna ca faci o treaba tare buna.
Păi despre asta e vorba… despre alegerile acelea, din fiecare pas. De instincte, de decizii raționale, de ascultare a emoțiilor, toate adunate.
Cred și eu că cel mai important e să fii acolo, prezent și activ, pentru copil. Încerc să fiu, dar mereu simt că trebuie mai mult. Și sunt întrebări inevitabile pe care mi le pun. Cred că e firesc așa…
Sănătate multă și vouă, fetelor. Vă pupăm! :*
Sunt de acord cu cele spuse de tine şi cred că eşti un părinte excepţional.
Toate cele bune!
Comments are closed.