Pentru că… trebuie?

În cartea pe care o citesc zilele astea, Lista lui Schindler – Thomas Kennealy, revine, în mod repetat, ideea că ” o oră de viaţă e totuşi viaţă „. Sunt cuvinte pe care şi le spuneau evreii, uneori, când reuşeau să scape sau să amâne o execuţie.
În seara în care am citit prima oară cuvintele astea, undeva în partea de început a cărţii, eram într-un moment de dezamăgire şi lehamite de viaţă, de implicare, de luptă şi-mi ziceam că viaţa, aşa, per total, e o luptă zadarnică, clar inutilă şi tot ce facem e doar o alergătura către nicăieri.
În seara aceea şi-n noaptea ce-a urmat mi-au revenit obsesiv în minte cuvintele alea – o ora de viata e totusi viata – şi mi-era mintea răscolită şi încărcată de imagini de oameni chinuiţi şi oripilant de maltrataţi, oameni care se zbăteau, cu eforturi supraomeneşti, să mai trăiască o oră, o zi, o lună.
Citind cartea asta mă simt încorsetată, prinsă cumva într-un lanţ de slăbiciune căruia nu ştiu cum să-i fac faţă. Mă simt ruşinată de propriile-mi neputinţe, plângeri de milă şi complaceri, în faţa amintirii cruntei realităţi a atâtor mii de oameni. Toate zilele astea m-am întrebat acelaşi lucru – oamenii ajung să simtă valoarea vieţii doar când sunt puşi în situaţii grele, critice? Are viaţa o atât de mare valoare încât să te zbaţi să faci faţă unor atrocităţi cumplite şi să simţi că viaţa merită trăită totuşi? Şi, pentru ce? Doar ca să poţi spune că eşti viu şi nu mort? Doar pentru că, trăind, trăieşte şi speranţa că poate fi, cândva, cumva, bine?