O lume mai… colorată!

Ştiţi reclama aia de la nu ştiu care detergent în care apare o tipă îmbrăcată într-o rochie roşie ştearsă, decolorată şi mai apoi, după ce e tratată miraculos, rochia are o culoare proaspătă, perfectă, penetrantă? Ei, da, cam aşa mă simt şi eu acum. Lumea din jur şi-a împrospătat culorile pentru mine. Nu, desigur, nu s-a întâmplat nici o minune, nici la nivel psihic, nici sufletesc… pur şi simplu, văd lumea altfel… prin ochelari.
M-am ştiut întotdeauna – şi m-am ţinut tare pe poziţie – c-o vedere excelentă. Cu câteva cazuri de ” ochelarism ” în familie, mie-mi plăcea mereu să spun că eu nu-i voi urma… Mda, nevoie mea veşnică de-a fi altfel. În primăvară, total pe neaşteptate, când mi-am făcut analizele pentru paraşutism, mi s-a spus c-ar fi bine să-mi fac nişte analize oftamologice mai amănunţite, s-ar putea să fie nişte mici… defecţiuni. Au trebuit să treacă mai mult de şase luni să mă hotărăsc, într-o dimineaţa, să-mi duc ochii la control. De-acolo încolo, totul a fost clar – miopie, ce-i drept, micuţă, -1 la un ochi şi -0,75 la celălalt, şi ochelari necesar de purtat tot timpul. Ha? L-am luat binişor pe NU – unul mai vulnerabil, aşa – în braţe şi-am colindat străzile de toamnă în căutarea sentimentului de acceptare, resemnare şi, poate, chiar de înţelegere a faptului că nu-i un căpat de lume purtatul de ochelari. De fapt, nu-i asta problema mea ci… acceptarea faptului că ceva nu funcţionează bine – în cazul ăsta, vederea – la mine. Că am o problemă. Încă una, pe lângă celelalte, multele, ce m-au făcut să trec prin aceleaşi stări, forţându-mă să le accept existenţă, necesitatea implicării pentru a fi rezolvate sau nepuţintă clară de-a le rezolva.

Oricum, azi scriu purtând pe nas ultima achiziţie, ochelarii de vedere. A fost o întreagă aventură alegerea lor – a ramei, că acolo a fost problemă, având în vedere că detaliile tehnice ale lentilelor n-au lăsat loc de prea multe alegeri. În prima fază – încă sunt pe-acolo – am încercat să mă familiarizez cu ideea de ochelari. Am probat multe, multe perechi şi, deşi n-aş putea spune că am sentimentul c-am făcut alegerea perfectă sau ca ochelarii pe care i-am ales m-au făcut să mă îndrăgostesc de ei şi să nu mai pot renunţa la purtatul lor, bănuiesc că obişnuinţa îşi va face loc şi îşi va spune, în timp, cuvântul. E adevărat, lumea se vede un pic altfel prin ochelari, are culorile mai vii, mai clare, împrospătate dar, deocamdată, ăsta nu-i un argument suficient pentru a mă face să-i port mereu. Încă nu!