Dacă acesta ar fi ultimul tău an de viață, ce ai face, cum ai trăi?
Desigur, nu ne punem astfel de întrebări incomode care ne obligă la răspunsuri filtrate printr-o privire adâncă în sine. Răspunsuri pe care să nu le putem da dacă nu reușim să fim total onești cu noi înșine, cu ceilalți, cu ceea ce purtăm în noi, cu ceea ce credem, cu ceea ce sperăm și ne dorim. Răspunsuri care să fie venite direct de-acolo, din străfundurile noastre.
Mi s-a pus ieri această întrebare. Nu retoric. Nu într-o discuție banală, despre vreme. Ci într-un moment pe care l-am simțit ca fiind un fel de pumn direct în față, ca o forțare la trezire, la conștientizare, la înfruntare a tot ceea ce sunt sau nu sunt, ceea ce trebuie să fiu, ceea ce am datoria să fiu sau ceea ce îmi doresc să fiu. Un om responsabil pentru viața mea, pentru fiul meu de opt ani, dar și pentru o părticică din lumea în care trăiesc. Un om în slujba binelui.
Așadar, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață… primul meu impuls a fost să răspund fără să mă gândesc prea mult… că aș trăi fiecare zi la intensitate maximă, că aș pleca să cunosc oameni, că aș bate la pas harta lumii, că mi-aș umple sufletul cu emoție și drag și iubire peste orice măsură, că mi-aș face plinul la trăit, ce mai. Că nu m-aș întreba prea multe, doar aș lua. Tot ce poate fi luat de la viață.
Și apoi m-am întrebat… ok, dar dacă aș face toate astea, cu ce m-ar ajuta? Ce ar schimba în bine, cu ce m-ar îmbogăți, ce bagaj mi-ar fi și, mai ales, pentru ce, la ce mi-ar folosi la finalul anului, la finalul finalului? Pentru veșnicie? Pentru lumea de dincolo pe care n-am cum s-o înțeleg sau să o definesc?! Și m-am întristat, c-am simțit că răspunsul meu e unul superficial, fără consistență, că nu știu cu adevărat ce-i valoros și pentru ce trebuie să lupt.
Și-apoi, m-am gândit că altceva mi-aș dori. Dacă acesta ar fi ultimul meu an, cred că mi-aș dori să fac ceva care să transforme lumea aceasta într-un loc mai bun pentru cei care rămân să mai trăiască, pentru fiul meu cu suflet senin și pentru alții fii și fiice. Cred că asta mi-aș dori să îmi doresc și să mă motiveze. Ca tot ceea ce sunt sau fac să însemne plus valoare adusă vieții, comunității, lumii. Să fiu cu adevărat în slujba binelui, să ajut, să nu fie viața mea doar despre mine și nevoile și golurile mele și ceea ce am nevoie să primesc, ci mai mult despre ceea ce pot să dau.
Dar, cine știe, bravez acum și poate că, dacă acesta ar fi ultimul meu an de viață, doar mi-aș băga capul într-o groapă cu nisip și-aș aștepta acolo finalul.
Voi?
(apropo de finalul finalului… oare ar putea să fie așa sfârșitul lumii, o trecere într-un albastru senin infinit?)
11 comments
Așteptam anul trecut rezultatul la niște analize, cu risc mare de a fi ceva nasol de tratat… Si am conștientizat pentru o clipa, atunci cand am simțit ca imi fuge pământul de sub picioare, ca am trăit degeaba, ca nu mi-am trăit înca viata, ca tot aștept sa se întâmple lucruri de pe lista mea virtuală ca sa ma pot bucura. Ca nu las nimic in urma, mai bun si mai frumos. Daca ai vreo idee cum sa faci lumea mai buna si pot sa iti fiu de ajutor, spune-mi. Cine știe, poate pot fi de ajutor. Ana.
Ana, te îmbrățișez, în primul rând. Apoi, spune-mi dacă analizele acelea au ieșit ok, sper din suflet să fie așa!
Apoi, uită-te în jurul tău, ceva sigur e de făcut. Poate mai aproape de tine, poate mai departe. Dar sigur e.
🙂
Cine știe, poate și împreună iese ceva, cândva… 🙂
Au ieșit bune rezultatele, sper sa nu mai trec vreodată prin aceeași experiența. Sunt bine, mulțumesc.
Mă bucur mult. Sănătate și zile frumoase!
Cred ca as trai absolut la fel, Loredana! Intai fiindca stiu ca n-avem cum sa simtim ca murim fiindca nu murim, asa ca oricat am incerca sa ne imaginam asa ceva n-o sa ne iasa! Apoi, fiindca de multi ani am aflat ce am de facut si incerc din rasputeri sa fac, asa ca nici aici nu prea am ce sa schimb! Daca as afla cumva totusi ca nu mai am de petrecut pe lumea asta decat un an, cred ca as intensifica tot ce fac/traiesc acum, cu siguranta m-as ruga mai mult si as avea mai multa grija de suflet decat de trup!! Si sigur, as incerca sa las cat mai multe lucruri rezolvate pentru ai mei, sa le fie cat mai bine posibil! Ceea ce ar trebui sa fac chiar daca nu aflu ca „mor” anul acesta, tocmai fiindca nu stiu cand „mor”! Sincer, nu mai sunt la varsta cand vrei sa schimbi lumea, ci la varsta cand ai inteles deja ca esti parte dintr-un tot si daca vrei cu adevarat ca lumea sa fie mai buna, devino tu mai bun si deja parte din acest tot e mai bun! Restul e iluzie si inca una periculoasa, binele fiecaruia poate arata foarte diferit, unii chiar au crezut ca o lume mai buna e comunismul, au impus „binele’ asta si cat de rau a fost!
Mi-a plăcut mult ce mi-ai scris, Maria, mulțumesc! E drept, orice schimbare începe cu tine însăți și cred că e destul de evident că aceasta e lupta mea, sau călătoria mea… spre un sine cu care să fiu mai împăcată, mai mulțumită, mai… bine. Dar cred că sunt multe lucruri, de multe ori, pe care putem să le facem pentru cei din jur în momente când nu putem să schimbăm ceva la noi înșine. Nu vorbesc despre a impune ceea ce tu, personal, crezi că e bine și, desigur, pate să fie o percepție greșită… ci despre a fi acolo pentru a da o mână de ajutor…
Zic, nu e ca și cum știu. Încerc. Caut. Sper. 🙂
Atunci cînd îţi trăieşti fiecare zi ca şi cum ar putea fi ultima nici măcar nu mai tresari la asemenea întrebări.
Chestiile motivaţionale nu fac doi bani dacă sufletul însuşi nu e construit pentru a oferi mai mult decît ia.
Nu poţi fi altceva decît ceea ce eşti, nici măcar în ultimul an sau ultima zi de viaţă.
Păi, înseamnă că ești cel mai liber om, nu?
Nu știu cum sunt construite sufletele, doar mă zbat să înțeleg. Și să știu ce/cum sunt, nu să fiu altceva. 🙂
Da, e şi asta un fel de libertate. 😉
Mi-e teamă că îţi iroseşti vremea încercînd să înţelegi ce n-a înţeles nimeni, niciodată şi probabil nici nu va putea fi înţeles în veci. Sufletul omului e un univers în miniatură, unul unic şi irepetabil, în continuă expansiune. Miliarde de microuniversuri paralele, coexistînd în acelaşi spaţiu şi timp. Nu poţi înţelege asta. Poţi doar accepta şi naviga printre ele, îngrijindu-ţi propriul microunivers. 🙂
As incerca sa fac ceva bun cu timpul ramas, mai ales pentru cei care depind de mine.
Si, mai ales, L-as cauta pe Dumnezeu mai mult ca niciodata – macar in ultimul an din viata.
Pentru ca am dat candva peste un joc logic de cuvinte care ridica o dilema esentiala.
Era cam asa:
– daca eu cred in Dumnezeu, in sfinti, in viata de apoi, dar toate astea nu exista, atunci n-am pierdut nimic, dimpotriva, am fost castigata (pentru ca, implicit, m-am straduit sa fiu un om mai bun datorita credintei mele si asta a influentat in bine si actiunile mele asupra celor din jur)
– daca eu nu cred in Dumnezeu, in sfinti, in viata de apoi si toate astea nu exista, oricum am trait asa cum am vrut, cum am crezut, deci n-am pierdut nimic;
– daca eu cred in Dumnezeu, in sfinti, in viata de apoi si toate exista … atunci la final am castigat TOTUL;
– daca eu nu cred in Dumnezeu, in sfinti, in viata de apoi si toate exista … atunci la final am pierdut TOTUL.
Asadar cel putin ratiunea m-ar impinge sa-L caut pe Dumnezeu mai mult ca niciodata.
Cred că asta e frumusețea – și greul în același timp – faptul că suntem atât de diferiți, că simțim și căutăm diferit, că găsim alinare diferit. Mi se pare firesc, mi se pare corect și de respectat modul de-a vedea și simți al fiecăruia dintre noi, atâta timp cât acest lucru nu devine ceva apăsător pentru ceilalți, ceva impus celor care cred diferit.
Comments are closed.