Ianuarie călător +

Trei zile prin țară. Doar Puștiul și cu mine, așa cum și-a dorit și a cerut în mod insistent. Să nu vizităm pe nimeni, să nu împart timpul cu nimic altceva decât cu el. Și-am făcut asta. El cu mine și eu cu el. Vreo 800 de km. El a avut nevoie de timpul acesta de stat cu mine, de văzut locuri noi, de aventură. Și a fost bine și pentru mine.

Călătoria cu un copil e mereu o aventură, e mereu ceva neprevăzut la care trebuie să te adaptezi din mers, pe repede înainte. El întreabă mereu ceva, el vrea mereu ceva. Cam așa a vrut zilele acestea. Înghețată. Multă dacă se poate, indiferent de gradele cu plus sau cu minus de-afară. Autostradă. Cu apăsat pedala de accelerație de către – asta-i mama mea, cum a zis la un moment dat! Desigur, mamă responsabilă, promit. Și-am împăcat lucrurile, am avut și niște autostradă și-am avut și multe drumuri de țară, de-alea înzăpezite, care mi-au dat emoții. Ce-a mai vrut? Zăpadă. Oriunde, peste tot. Bulgări de zăpadă în orice situație. Tăvălit în zăpadă, dacă se poate. Ce dacă mama se chinuie să scoată mașina dintr-o parcare transformată în patinoar, plus cu zăpadă până la glezne? Zăpadă să fie. Și pisici, dacă se poate. Jumătate drumul am învățat și fredonat Pisica neagră a Păsării Colibri. Cealaltă jumătate de drum, adică vreo 400 de km, a trebuit să-i povestesc despre mine și copilărie, năzbâtii și dorințe și așteptări de copil din urmă cu un sfert de veac.

Ne-a fost cam așa, trei zile prin Transilvania:

La Alba Iulia – Alba Carolina ne-am plimbat o vreme prin cetatea învelită în pătură albă, ne-am așezat pe scaunul abandonat al lui Moș Crăciun, deh, ne-am pus singuri dorința, singuri ne-o îndeplinim, Puștiul a pozat în copil – statuie cu bulgăre de zăpadă, dar nu prea aproape de celelalte statui care nu-i plac, i se par cumva înfricoșătoare.

De la Alba Iulia am mers la Avrig, la Palatul Brukenthal unde am rămas peste noapte. A fost alegerea cea mai potrivită, ne-a plăcut mult acolo, condițiile de cazare minunate la un preț foarte rezonabil, împrejurimile Oranjeriei arătau de poveste în dimineața de sâmbătă, liniște, puțini oameni, totul alb. Personalul amabil, am petrecut un timp boieresc acolo, aș putea zice. Recomand locul, da.

La Castelul de Lut din Valea Zânelor, Porumbacu de Sus, am ajuns după un drum înzăpezit, cu adrenalină destul de multă, înspre poaleleCarpaților. E frumos ce-au făcut oamenii acolo, clar devine una dintre atracțiile turistice ale țării, locul are ceva magic, te transpune într-un cadru de poveste, fermecător pentru copii, îndeosebi. E ca și cum poți să-ți imaginezi că locuiesc acolo personaje de basm care au parte de aventuri care te țin cu sufletul la gură. Și e bine, pe direcția pe care au ales să meargă, sper ca oamenii aceia să păstreze autenticitatea locului și să dezvolte acolo mai mult o poveste decât o afacere.

Pentru că șampanie sau altceva așa mai sărbătoresc n-am avut, Puștiul mi-a cântat La mulți ani și-am ciocnit cu paharele noastre de unică folosință, umplute cu suc natural de mere cu scorțișoară. Cald. Bun a fost.

Pe drumurile de țară mi-a plăcut mai mult mie, decât lui. A fost interesant să lăsăm în urmă șoselele naționale, curate, și să ne aventurăm pe drumuri județene pe care n-am mai fost vreodată și nici mașini de curățat zăpadă n-au prea trecut pe acolo. Dar am ales bine. Dealuri pudrate, creste de munți ascunse în nori, sate izolate, câte o mașină trecând pe lângă noi abia din când în când, turme de oi multe, soare, frumos a fost. Tare frumos.

La Biertan am găsit totul pustiul și liniștit, nu hoinăresc prea mulți turiști pe-acolo – pe nicăieri, de fapt – la mijloc de ianuarie. Dar ne-a plăcut. Era soare, un albastru frumos, biserica fortificată impunătoare, minunăție că avem așa ceva în țara noastră. Pe lângă multe, multe alte locuri și lucruri valoroase, știu.

Sighișoara a fost colorată, dar rece și tot pustie. Cumva, parcă era numai pentru noi. În Turnul cu Ceas am stat multă vreme, la ora 12 clopotele au bătut frumos, povestea personajelor din turn l-a fascinat pe Marc. Am dormit la Casa Cositorarului, în cetate, casă cu gazde primitoare, cu atmosferă săsească în fiecare colț, de la podeaua care scârțâia artistic și până la modelele desenate pe tavan. A fost plăcut, ne-am plimbat mult, erau zero grade afară, deci mult mai bine față de cele peste minus zece grade pe care le-am lăsat acasă. Seara a fost mai trist, că-n toată Cetatea era deschis și funcțional un singur restaurant și chiar și acolo, în toată sala aceea mare am luat masa doar Puștiul și cu mine. Dar măcar a fost mâncare buuună tare și la final Marc a insistat să-mi pun o dorință și să suflu în lumânarea din sfeșnic. Dacă tort n-a fost, ne-am descurcat.

Sighișoara e frumoasă tare. O cetate – bijuterie a țării. Un fel de mică Pragă, cu case frumos conservate, cu străduțe pavate, cu istorie care respiră la fiecare pas. Avem locuri frumoase, măcar unele sunt și prețuite și valorificate.