Până-n cele mai cenușii fire de păr, fată de oraș sunt. Respir aer urban din prima zi de viață. Mi-s familiare blocurile, betoanele, spațiile mici și înghesuite, aerul prăfuit. Mi-s firești șoselele aglomerate și trotuarele cu borduri prea înalte. Supermarketurile și evadările superficiale de weekend.
În lumea satului am fost mereu o intrusă. Domnuca de la oraș. În copilărie, incursiuni scurte, timide și mereu cu senzația că nu-s la locul meu, în adolescență și mai târziu, aproape nici un fel de contact. Și-n ultimii ani, descopăr. Ca omul care încearcă marea cu degetul, fac și eu pași stingheri în lumea satului. Că a venit această nevoie de conectare cu satul, cu pământul, cu istoria, cu originile, după implicarea mea ca voluntar în Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, sau că acest proiect doar a activat o nevoie existentă în sufletul meu, nici nu contează. Cert e că acest drum lung e și drum către mine însămi.
Îi respect pe oamenii de la sat. Pe cei care, de generații, au rămas acolo, în locuri uitate de lume, prin văi și pe dealuri, ducându-și zilele în același ritm, zi de zi. Cu sudoarea frunții, cu mâinile prea înăsprite, muncind crunt pentru traiul zilnic. Oameni buni, cu niște suflete senine, cu o legătură trainică atât cu pământul, cât și cu cerul de deasupra lor. Oameni peste care a venit tehnologia, dar valul nu le-a măturat identitatea, ci au luat din toate de-abia ceea ce le e necesar, dar nu le strică bunul mers al lucrurilor. Oameni care n-ar da viața lor grea din vârful dealului pe cea de la oraș. Că nu știu să fie altceva decât ceea ce sunt. Și mai sunt asemenea, întâlnesc numeroși astfel de oameni în drumurile proiectului nostru. Mă copleșește înțelepciunea din poveștile bătrânilor, mă bucură bunătatea cu care ne întâmpină, mă impresionează forța cu care sunt înzestrați. Tot ceea ce descopăr e nou pentru mine și trăiesc o mulțime de prima dată, mă bucură și-mi doresc să-nvăț despre meșteșuguri, despre portul tradițional, despre obiceiuri și despre modul în care oamenii încă neînregimentați într-un sistem birou – pat percep și-și asumă viața, fiecare zi.
Puștiul vine cu mine de multe ori. Și îmi seamănă, sigur. Și mie și lui ne e frică de animale, de la găini la cai, și el și eu ne ferim de mirosuri prea tari și de gusturi necunoscute, amândoi suntem rezervați și destul de greu ne adaptăm la situații și locuri nefamiliare. El un pic și mai mult decât mine, că eu îmi mai controlez reacțiile, dar la el sunt instinctuale. Ne uitam zilele trecute, în ușa unui grajd, cum oamenii mulg niște vaci. Marc se ținea de nas. Mie-mi venea și să râd, dar numai pe jumătate, de mofturile lui de copil crescut fără nici o legătură cu mediul rural. Eu abia așteptam o cană cu lapte cald, înspumat, proaspăt muls, el de abia a gustat și-a și refuzat să bea. Deh, nu-i obișnuit cu gustul produselor curate, nechimicalizate. Dar s-a bucurat de miei și de puii mici, mici, de găină și de joaca cu copiii pe care i-a întâlnit, joaca prin fân (care-i intra peste tot și, desigur, îl deranja incredibil!), pe coama dealului. Și mă gândesc că aș vrea pentru el un contact mai puternic cu lumea satului, cu natura și cu oamenii de acolo, cu animalele și cu simplitatea aceea dătătoare de energie și bucurie. Tare bine simt că i-ar face. Așa cum simt că mi-e necesar și folositor și important și mie.
Da, sunt fată de oraș, cu sensibilități multe, dar am sufletul deschis și plin de recunoștință multă pentru acest drum pe care mă poartă viața și pentru oamenii pe care-i întâlnesc.
