Dimineți de-alea în care îmi tremură sufletul. De teamă și de bucurie, amestecate strâns, încât de-abia reușesc să le disting. Care-i teama, care-i bucuria, care dintre acestea-mi dă senzația sufocantă de nod în gât care nu mă lasă să respir în voie? E teamă de-a mă bucura plenar, știu bine.
Mă bucur, să nu credeți că nu. Uneori, ca în dimineața aceasta devreme, mă bucur atât de tare, încât mi-e teamă că inima mea nu poate suporta sonorul bucuriei dat chiar așa, spre maxim. Zău. Cred că m-am născut setată pe un nivel minim. Și acest nivel s-a și blocat cândva, cumva, într-un punct destul de jos. Și anii n-au făcut decât să forțeze, dar nu să schimbe semnificativ această setare. Și câteodată simt că n-am loc în mine însămi. Că arde-n mine un foc de viață forțat să fie înghesuit într-un colț, dar el ar vrea să pârjolească-n jur. Și mi-e teamă. Mi-e teamă de bucurie și de zbor, pentru că starea care mi-e firească e cea de apăsare sau tristețe și m-aștept mereu să am legate de picioare niște ghiulele mari, întunecate. Am aripi, dar nu le întind cu încrederea omului care știe că poate să zboare, ci cu teama celui care-și dorește să se înalțe, dar crede că aripile îi sunt prea fragile. Mi-e frică că bucuria e mereu antemergătorul unei tristeți. După o bucurie atât de simplă, dar copleșitoare, parcă e musai să urmeze o cădere. Deh, obiceiurile proaste se dezvață greu.
Și totuși, au unele dimineți așa un parfum aparte. Când simt cum bucuria mi se împrăștie prin vene, așa cum înfruzesc ramurile unui copac, până devine pădure. Și-n tremuratul acesta al sufletului e un dans. Nu-mi pot explica pașii, pare să fie fără vreo logică, dar tocmai în acest neînțeles îmi pare că stă firescul. Și nu încerc să deslușesc, nici să strivesc sau să știrbesc. Vreau doar să fie.
Maestre, muzica! Sau, cum s-ar zice, lasă-mi bucuria aceasta, comoară.
