Mi-a zis cineva zilele trecute – cu cât e mai greu acum, cu atât o să fie bucuria mai mare mai încolo. Desigur, se referea la o situație anume pe care o trăiesc, dar, oricum, cred că fraza asta-i potrivită numai în unele cazuri. Doar că nu suntem noi așa. Să putem vedea dincolo de orizontul clipei pe care o trăim, dincolo de ceea ce ni se pare greu de dus, să înțelegem că ne sunt date încercări și că, după ele, vine pace sau împăcare sau orice altceva înălțător al stării de sine. Nu funcționăm pe această frecvență, cel mai adesea.
Când o să reușești să renunți la tristețe… o să te bucuri, o să te transformi, o să fii ca o floare care înmugurește, ca natura care revine la viață cu mult timp înainte ca acest lucru să fie vizibil. Pentru că ești un lider, un om care schimbă vieți. Am primit asta de-o vreme, într-un mesaj. Și m-am gândit mult. Purtăm cu noi multe poveri, de când ne naștem, tot adunăm. Până devine bagajul prea greu de dus și clacăm emoțional. E mai ușor să aduni temeri și traume și nesiguranțe, decât să te dezveți de ele. Uneori ne e dat să reușim, adeseori, doar navigăm de la un eșec la altul, sperând că învățăm, că reușim să schimbăm, să creștem.
Orice învățare începe cu o rătăcire. Mi-a plăcut asta, la cursul de hermeneutică. Se spune că doar rătăcind, simțindu-te pierdut, simți nevoia să găsești, să descâlcești, să faci ordine. Cumva mi se pare că viața întreagă tot o rătăcire e, că avem impresia uneori că reușim să găsim, doar ca să ne dăm seama că tot pierduți suntem, tot într-un labirint al vieții, cu tot felul de cotloane și cărări nebănuite în jurul nostru. Dar știu că e și bine, măcar când putem să mai ridicăm privirea din pământ și chiar și acolo, în labirint, să vedem albastrul cerului.
E primăvară. S-a lăsat mult așteptată, iarna aceasta mi-a fost una dintre cele mai grele din viața mea, dar… cum ziceam mereu, sunt o primăvăratică și atunci când natura revine la viață, găsesc și eu energie și entuziasm și determinare. Și am așa de multe de făcut. Știam că 2018 urma să fie un an greu, dar, cum îmi zicea cineva – Loredana, acum o să fie doar un pic mai greu decât credeai. Da, așa e, un pic. Cel mai mare pic posibil. Inevitabil, mi-s date drumuri pe care trebuie să le parcurg. Mă zbat, mai fac doi pași, mă poticnesc, mă mai duc un pic, și tot așa, drumul tot ajunge să fie făcut, în felul meu, în ritmul meu, nu neapărat cel optim, dar, probabil, cel care mă duce acolo unde trebuie să ajung. Ahh, și ce drum am anul acesta în fața mea. Frumos și greu, al naibii de greu.
Uff, și nu-i păcăleală de 1 aprilie, chiar mi-e dor să scriu mai des aici. Hai, primăvară, dă-mi inspirație și timp și motivație și, știi tu, mai ales voie bună!
S-aveți soare și bucurie!