Trece timpul. Repede, prea repede. Scriu rar. Simt mult. Gândurile mi-s mereu pe fugă, emoțiile țin pasul. Timpul trece. Nestingherit, nu-i pasă.
Aș vrea să scriu mai mult. Scrisul e terapie și e alinare. Scrisul e bucurie și e tristețe. Scrisul e eliberare și e curaj. Scrisul e parte din mine și țin partea aceasta undeva înghesuită, prea redusă la tăcere.
Momente de cotitură, intersecțiile vieții. Trecem prin ele mai mult sau mai puțin conștienți de impactul asupra zilelor care urmează în viața noastră. Dar sunt, multe, cel mai adesea nesemnalizate. Ne fac să simțim că ni se cutremură minte și suflet, sau trecem de ele fără să le acordăm prea multă importanță. Dar trăim urmările. Fiecare acțiune a noastră, are un rezultat. Fiecare vorbă spusă, fiecare zâmbet desenat pe chip, fiecare război pe care-l ducem cu noi și cu ceilalți, toate au urmări. Azi, mâine sau poate peste un an, dar nimic nu pare că poate să rămână neîntors către noi într-un fel sau altul.
Anul acesta chiar mi-a fost cu multe momente în care-am zis – de-acum începe restul vieții mele. Apoi, pe repeat, am zis-o din nou, obligată fiind să fac un upgrade. Și tot așa, încă unul și încă unul, s-a dovedit a fi un an greu, dar un an bun, în care-am trăit mai mult și mai plin, în care-am căutat mai mult și am și găsit mai mult. Viață, cu de toate.
Nu sunt zilele ușoare. Dar trăiesc un sentiment de firesc și normal pe care încerc să-l înțeleg și să-l accept, să schimb ce pot schimba – și Doamne, multe se pot schimba semnificativ dacă-mi pun mintea și sufletul în slujba binelui – și să fac față fără să simt că mă dezintegrez la tot ceea ce vine spre mine, avalanșă de emoții. Și procesul acesta neîntrerupt de învățare a vieții nu-i niciodată unul ușor, lin, fără pietre ascuțite la fiecare pas. Cred, sincer, că n-am cum să cresc ca om altfel decât trecând prin tot acest proces.
Luna decembrie e mereu pe repede înainte, că vrem sau nu, n-avem cum s-o trăim altfel. E alergătură în noi și în jurul nostru. Greu ne așezăm și respirăm pe îndelete. E timp în care ne preocupăm mai mult de starea vremii din sufletele noastre, de nevoile noastre afective, de foamea de magie, de frumos. Și e și bine, e și rău. E rău pentru că trăim o căutare febrilă, sperând că alergătura lunii acesteia ne va umple și mesele și burțile, dar mai ales sufletele cu bunăstare și că ne vom simți astfel săturați de dragoste și bine și simt că nu ne dăm seama că n-avem nevoie de prea multe ca să fim ok, de fapt. Și e bine pentru că, inevitabil, ne mai facem curățenie prin suflet, mai dăm cu mopul pe acolo, mai renunțăm la câte ceva, mai acordăm atenție lucrurilor care cu adevărat contează. Oameni, dragoste și bunătate, cred că aceasta-i, simplu, esența lumii.
Să fim bine și să facem bine!