Magia Crăciunului nu există dacă oamenii nu o construiesc. Pas cu pas, în ei înșiși și apoi în jurul lor. Și pot să facă asta doar dacă au sufletele senine și deschise către alți oameni, cu dragoste, bunătate și înțelegere.
Magia Crăciunului nu-i adusă nici de Ștefan Bănică, nici de Fuego sau Hrușcă. Magia Crăciunului nu se găsește nici în cozile interminabile din magazine, unde oamenii petrec ore întregi cheltuind banii munciți cu greu de-a lungul anului, cumpărând lucruri care umple burțile, dar nu și sufletele. Magia Crăciunului nu există nici în cadourile scumpe perfect ambalate, așezate sub brazi perfect îmbodobiți, alături de mese perfect îngreunate cu de toate. Magia Crăciunului nu-i nici în multitudinea de luminițe colorate care umple străzile orașelor, străzi pe care trecem zi de zi fără să privim măcar o clipă în jurul nostru, prea întunecați fiind de propriile nevoi și neajunsuri. Și totuși, căutăm magia în toate acestea, în toată nebunia și agitația din jur, în tot ceea ce putem cumpăra cu bani.
Oameni, dragoste și bunătate. Despre asta-i vorba. Despre asta-i vorba în fiecare zi a anului, dar, poate, mai cu seamă în zile de sărbătoare. Zilele în care e firesc și inevitabil să privim mai adânc în noi înșine, zilele în care e firesc să ne preocupăm mai mult de cele ale sufletului. Cred că ne suntem datori, nouă și celorlalți, să facem asta.
Pentru mine, Crăciunul nu mai e de mult despre masă îmbelșugată sau alergătură după de toate. E timp de emoție. De emoții multe și de tot felul. În preajma Crăciunului simt, inevitabil, multă tristețe. Pentru cei care nu mai sunt. Pentru oamenii despre care simt că ar trebui să fie aproape și nu sunt. Tristețe și dor. Dor mult. Dor de copilărie, dor de seninătate, dor de viață simplă și lin curgătoare. Neacceptare și apăsare pentru lucrurile care-ar fi putut fi făcute altfel, pentru dar simt că n-am făcut destul ca să fie mai bine. Regrete și împăcare, acceptare. Și apoi, bucurie și recunoștință. Bucurie pentru copilul acesta sănătos, isteț și frumos, ai cărui pași îi însoțesc, stângaci, o vreme. Bucurie pentru ceea ce sufletul meu trăiește, pentru călătoria fantastică în care simt că sunt de-o vreme, chiar dacă e zbor, dar și multe căderi. Și recunoștință pentru lecțiile care mi se dau de învățat, recunoștință pentru faptul că simt că reușesc să depășesc frici și nesiguranțe, că reușesc să găsesc în mine determinare și sens pentru a lupta pentru ceea ce cred și simt. Crăciunul aduce cu sine un mix de emoții, un bagaj greu de dus, dar inevitabil. Și accept. Înțeleg că acesta-i procesul. De creștere.
Și dacă e să-mi doresc ceva de Crăciun, e să fim mai buni. Cu noi înșine, să ne iertăm și să ne acceptăm, să ne facem curățenie în suflete. Să ne uităm în oglină mai atent și mai cu puține reproșuri pentru ceea ce am vrea să fim și nu suntem. Și să fim mai buni cu cei din jur, mai preocupați de nevoile lor, de lipsurile lor sufletești, acolo să facem plinul. Să dăruim și să primim înțelegere și dragoste și acceptare, asta-mi doresc de Crăciun.
Așadar, să avem sufletele senine. Să ne bucurăm. Și să construim magie.
