Nu este obligatoriu ca ceea ce e important și valoros pentru mine să fie important și valoros și pentru alții.
Trăim într-o lume de haos, din ce în ce mai prezent în fiecare direcție privim. Superficialitatea e cuvântul de ordine al prezentului, graba cu care facem orice, că deh, musai să facem cât mai multe în cât mai puțin timp, lipsa de esență și continua căutare a sensului este ceea ce dictează tot aerul pe care îl respirăm. Ne trec zilele alergând, n-avem timp să ne tragem sufletul, asta e senzația cea mai acută pe care o am, că n-avem timp să stăm liniștiți cu noi înșine, fiind angrenați într-un iureș neîntrerupt încercând să facem lucruri. Cele mai multe, chiar nefolositoare. Simt tot mai mult că ne adâncim în situații fără sens, că ne împiedicăm de tot felul de definiții și sintagme dictate de nevoia de-a fi la fel cu ceilalți, de a fi acceptați, de a nu ieși din tipare. Totul e o luptă, o continuă căutare, o neliniște și neîmpăcare.
Deci, cum ziceam, ceea ce contează pentru mine, e perfect ok să fie total banal pentru alții. Cum învăț lecția aceasta, cum ajung să pot lăsa securea războiului jos, să nu încerc mereu să explic, să conving, să fac pe ceilalți să vadă lucrurile așa cum le văd eu, indiferent dacă sunt corecte sau nu?! Mie-mi pare lecție grea tare. Mă gândesc la acest lucru de ceva vreme, caut soluții, îmi doresc să am înțelepciunea de-a vedea lucrurile onest și asumat și mai mult de atât, cu înțelegere față de alte puncte de vedere.
Ce e important pentru mine, va continua să fie important, mai ales atunci când, după analiză multă, convingerea pe care o am e că nu-i greșit ceea ce cred și simt. Și, inevitabil, așa simt și ceilalți. Ce e important pentru ei, va continua să fie important, aproape indiferent de cât de mult aș încerca să explic eu că e greșit sau nepotrivit, atunci când simt să fac acest lucru. Mi se pare că văd tot mai clar faptul că oamenii nu se schimbă sau măsura în care se schimbă este una extrem de limitată. Nu știu dacă e o incapacitate, dacă e un handicap sau e doar o alegere, conștientă sau nu, dar așa îmi pare. Că oamenii își formează un set de concepte, valori, păreri. Și țin de ele cu dinții. Ținem de ele cu dinții, desigur, mă văd și pe mine tot așa. Repet, lupt mereu cu mine, încercând și sperând că reușesc să ies din această carapace și să mă pun, măcar puțin, în pielea altora, să mă întreb cum se văd lucrurile din cealaltă direcție. Să accept atunci când mi se arată că fac lucrurile greșit.
Avem nevoie să socializăm, să împărtășim, să trăim în comunitate. Avem nevoie de aprecierea și înțelegerea celorlalți. Parcurgem drumul dinaintea noastră, creștem, doar relaționând cu ceilalți. Cel puțin mie așa-mi pare. Că suntem ființe sociale și avem mare nevoie de asta. Relațiile cu ceilalți sunt cele care ne bucură, ne dau energie și entuziasm și dorință de-a face lucruri. Dar relațiile cu ceilalți sunt și cele care ne afundă, ne coboară în proprii noștri ochi, ne umilesc, ne dezumanizează. Și să reușești să rămâi la un nivel de echilibru, mie-mi pare cel mai greu lucru al întregii noastre vieți. Să reușești să te împaci, cu tine, cu ceilalți, cu felul tău de-a fi, cu felul celorlalți de-a fi, să trăiești într-un soi de pace dătătoare de viață bună, să eviți să rupi bucăți din tine sau din ceilalți, asta-i cea mai mare provocare. Simt că acest proces nu se termină niciodată. Eu n-ajung la punctul acela perfect zen, perfect echilibrat, perfect împăcat. Lupt, mă străduiesc, caut, întreb, trăiesc enorm de multă neliniște și neîmpăcare, dramatizez, plâng, sufăr. Și poate, măcar din când în când, învăț. Să înțeleg, să am răbdare, să îmi dau jos ochelarii prin care văd doar punctul meu de vedere, etc. Și merg mai departe, sperând, crezând. Că are sens.
Poate ajung să învăț și această lecție. Că ceea ce e important pentru mine, pentru ceilalți e firesc să fie mai puțin important sau chiar banal. Și asta nu mă face nici pe mine mai puțin autentică, onestă, valoroasă, dar nici pe ei, pe ceilalți, care cred altfel decât mine, nu-i face mai puțin valoroși sau autentici.
Uff, s-auzim de bine. Cu bucurie.
(fotografia aceasta mi-e dragă, că mi-aduce aminte de un drum special în doi și-mi vorbește și despre cât de greu și de frumos e să-ți armonizezi pașii cu cineva.)
4 comments
🙂 frumos!
Ca să înveţi o lecţie trebuie în primul rînd să-ţi dai seama că e o lecţie, apoi să vrei s-o înveţi şi apoi s-o înţelegi. Mă rog, ultimele două ar putea fi inversate – nu contează.
O altă lecţie în revers ar fi: ceea ce pentru tine ar fi banal, pentru altul ar putea fi vital. Începutul lecţiei despre altruism – uitata „magie” a secolelor trecute.
Şi un punct de vedere diferit asupra „problemei zburătoare”: te-ai gîndit cumva că „furtul” ar fi putut fi comandat de către o agenţie din trei litere, motiv pentru care toţi factorii implicaţi îşi declină responsabilitatea şi competenţa…? Nu te obosi să răspunzi – e oarecum retorică întrebarea.
Simt că sunt lecții, vreau să le învăț, dar nu sunt sigură că le înțeleg. Cred că acesta e punctul de vedere cel mai onest. De aici vin și întrebările.
E absolut corect cum ai pus problema – ceea ce e banal pentru mine, poate fi vital pentru alții. O gândesc și așa. Mult.
Despre furt, nu răspund, că nu știu cum aș putea să o fac. Dar pot să îți spun că am făcut plângeri inclusiv la instituțiile europene care se ocupă cu așa ceva, deci nu doar în RO.
Altfel, mulțumesc.
Important e să înţelegi ceva din fiecare lecţie, însă nu numai din punctul de vedere care ţi-ar fi cel mai comod. Cu fiecare lecţie învăţată ajungi să le înţelegi mai uşor şi mai deplin pe cele ce vor veni, pînă ce într-un final îţi vei da seama că toate sînt în strînsă legătură şi că la un moment dat nimic nu mai contează.
Dacă ipoteza mea e corectă, o asemenea acţiune a fost orchestrată din timp şi acele „instituţii” de care zici erau deja avertizate să nu dea curs plîngerilor tale. Dar n-am de unde şti dacă am dreptate şi, cum spuneam mai sus, nici nu mai contează.
Aveţi grijă de voi! Ceva mai bine decît pînă acum.
Comments are closed.