Există viaţă şi după…

… muncă!
Încet, încet, lucrurile încep să se aşeze, îmi intru în rol şi cămaşa de forţă parcă îşi mai slăbeşte strânsoarea. Într-atât ajungem să ne obişnuim cu regulile, cu zidurile şi barierele din jurul nostru încât, la un moment dat, avem impresia chiar că ne plac?
Primele zile aveam impresia că mă învârt într-un carusel nebun şi, din oboseala cronică nu evadam decât pentru câte un somn total neodihnitor când, capul greu de „prea mult” îmi cădea pe câte o pernă. Mi se părea că, înafară de ingratul ciclu birou – pat nu există nimic. Viitorul îmi apărea cumplit de sumbru şi-mi ziceam că, fără pic de îndoială, asta e, pentru mine, cea mai torturatoare pedeapsă.
Şi totuşi, tre’ să învăţ că nu-i dracul aşa de negru, nu?
Şi viaţa există, da, şi după muncă. Oricât de multă ar fi ea. Corpul se adaptează ritmului de utilizare, mintea ordonează prea multele informaţii iniţiale venite haotic şi prea dintr-o dată, timpul parcă nu mai fuge de sub picioare, oboseala parcă e mai uşor suportabilă. Totodată, frumuşel, îşi fac loc şi plăcerea, satisfacţia de-a face lucrurile bine, de-a vedea nişte rezultate, de-a înţelege că mergi pe un drum bun – adică, fac ceea ce ştiu şi fac bine. Pe lângă asta, îmi aduc aminte că există şi toate celelalte pe care, fără voie, le-am lăsat la o parte… rolele – da, poza cu role din postul trecut e făcută într-o seara din săptămâna ce s-a încheiat, după o zi solicitantă de muncă – şi plimbări, relaxare, o carte de citit – am mai întors, zilele astea, câte o pagină din Ceas rău a lui Marquez doar în timpul tronării în baie.
Suntem cai de cursă lungă, se pare. Avem capacitatea de-a ne adapta ritmului care, şi dacă nu ne place, ni se impune. Putem suporta mult mai mult decât credem că suntem capabili. Instinctiv, dozăm efortul şi ne aliniem celorlalţi din cursă. Dorinţa de depăşire vine din nevoia de nou, cred, şi tăria de-a depăşi din satisfacţia lucrului bine făcut. Zic.