Frica

Îmi e frică să fiu singură noaptea în casă. Mda, mi-e destul de greu să o recunosc dar… aşa e. De fiecare dată când se întâmplă să fiu singură peste noapte, pur şi simplu, nu dorm. Mă chinui. Nu ştiu exact de unde vine frica asta. Bine, e drept, în copilărie, fiind mulţi fraţi, o familie numeroasă, n-au existat ocazii în care să fi trebuit să fiu doar eu singură acasă noaptea. Apoi, după ce-am plecat de-acasă, am locuit câţiva ani în cămin de studenţi deci, chiar dacă dormeam singură, mai ales la sfârşituri de săptămână când colegele mergeau acasă, la părinţi, nu aveam senzaţia asta de teamă, de nesiguranţă pentru că mă înconjurau mulţi oameni cunoscuţi, şi erau la distanţă doar de-o uşă. N-am avut timp să învăţ să locuiesc singură. Aşa că, atunci când rămân singură peste noapte, chiar dacă e vorba de o singură noapte sau de mai multe, e tare greu pentru mine. Ori aprind toate luminile, dau drumul la muzică, îmi fac de lucru şi încerc să acopăr teama cu gălăgie, ori mă cuibăresc într-un colţ de casă, îmi aduc pe lângă mine tot ce-aş putea avea nevoie – de obicei un ceai, ceva dulce, o carte, laptopul, căştile ( da, chiar dacă sunt singură acasă, tot ascult la căşti muzica ), telefonul, ceva de scris, o agendă, etc şi nu mă mişc de acolo ore întregi. Orele trec, noaptea vine şi mi se face somn dar mi-e greu să sting lumina şi să mă cufund în întuneric, să rămân doar cu mine şi cu imaginaţia mea prea bogată aşa că continui să hoinăresc pe net cu ochii înroşiţi de oboseală sau să citesc o carte care, de multe ori, are darul de-a spori teama, nicidecum de-a o estompa – aşa a fost şi azi noapte când, Iubita mea, Sputnik, a lui Murakami, mă afunda într-o prăpastie de necunoscut şi mă făcea să tresar la fiecare pagină, la un moment dat, dar tot n-am putut s-o las din mână – şi aşa, trece timpul şi realist vorbind, sunt conştientă că e o teamă fără fond, că ar trebui să mă simt ok dar… nu pot. Îmi imaginez lucruri, aud zgomote. Mintea o ia razna, m-apuc şi disec lucruri, trăiri, mă copleşesc doruri şi dureri şi sare şi ultima senzaţie de nevoie de somn.
Azi noapte de-abia am reuşit să opresc veioza pe la ora patru dimineaţa şi am dormit un somn cu vise aiurea – am visat oameni bătrâni, bărbaţi, care umblau dezbrăcaţi pe stradă, dizgraţioşi, printre ei era şi bunicul meu mort de-un an şi fostul profesor de limba română de la liceu, bătrânel care mă urmărea pe mine, am visat că fug de-acasă în papuci roşii de casă, rupţi şi afară era iarnă, am visat că trebuie să mă întorc acasă, după ce-am fugit, şi ăla era chin mai mare… şi m-am trezit dimineaţă mai obosită decât eram cu o seară înainte, fără nici un chef de viaţă şi, cu atât mai puţin, chef de muncă. Şi mai urmează două nopţi de astea. Ce mă aşteaptă?
Deci mi-e tare frică să fiu singură noaptea. Groaznic. Şi nu mai sunt copil. Ce e cu mine?