De ce, deşi ne plângem, ne obişnuim atât de tare cu o stare de nefericire încât, chiar şi atunci când întrezărim o rază de soare ce încearcă să ne pătrundă în suflet, nu mai avem curaj să ieşim din carapacea aceea tristă şi să ne lăsăm învăluiţi de ceva ce, poate, ne-ar face bine?
Teama de necunoscut, de schimbare, frica de a ne asuma riscuri – ele să fie de vină pentru faptul că ne închidem în noi şi refuzăm toate semnele apărându-ne sub o mască de lamentare „lasă-mă, eu sunt nefericit, nimic nu mă ajuta…”?
Sau e vina prea multor dezamăgiri adunate de-a lungul timpului? Sau, poate, e o moştenire pe care o cărăm după noi? Să fie vorba de o saturaţie… şi-atunci orice eforturi zadarnice…
Care e diferenţa între a-ţi plânge de milă şi depresie şi când e momentul să îţi dai seama că ai nevoie de ajutor? Că voinţa, ori nu ţi-e suficient de mare, ori nu mai poate face faţă…
Ce înseamnă, pentru voi, a-ţi plânge de milă?
0
Articol anterior
10 comments
Ceva fără rost. Viaţa e prea scurtă. Trebuie trăită pe viu şi la maxim, nu retrăită din amintiri sau pierdută în imaginaţia lui „ce-ar fi dacă”. Pînă şi eu am realizat asta… deşi foarte tîrziu (pentru mine).
Una e să spui, alta s-o faci, nu? De cele mai multe ori aşa realizăm, prea târziu… şi chiar dacă suntem conştienţi de asta, nu putem face nimic…
Am spus „foarte” tîrziu, nu „prea”. Adică mai bine mai tîrziu decît niciodată. Eu încerc, timid, să ies din capcana ce mi-am întins-o singur şi în care am zăcut sîngerînd atît amar de ani. Ce-o fi, nu ştiu, dar oi vedea pe parcurs. Experienţe noi sînt şi vor fi, iar asta se încadrează în „a trăi”. Dacă pot eu, poate oricine. Iar tu nu eşti oricine, eşti cineva, deci cu atît mai mult! 😉
Şi da, ajunge să vrei, cel puţin pentru a te urni din loc. Ana ştie ce spune (mai jos un pic). 😉
ajutorul este bun oricand… deci mereu este nevoie de el…
nu stiu diferenta… si nici nu vreau sa o stiu…
imi place sa am atentia indreptata spre a face zilnic… cel putin un bine… si asta imi ocupa tot timpul care ar aduce depresie sau pangere de mila…
sa nu treaa o zi… fara sa anini un zambet in privirea cuiva…
Ovi, mă refeream la mai mult de atât, la ajutor specializat, la doctori, medicamentaţie, etc…
Ţi-am mai spus eu, tu trăieşti într-o altfel de lume, şi nu mă refer la aspectul fizic, localizat pe hartă…
Nu prea văd diferențe între cele două. Totul este posibil, trebuie numai să vrei!
Ajunge să vrei, Ana? De tare multă vreme îmi pun întrebarea asta şi mă împiedic de răspunsul nicicând satisfăcător…
Zi frumoasă!
ca asa suntem .. cateodata :d
Sau, mai tot timpul… 🙂
numa cate 1 data, nu mereu
Comments are closed.