O carte de-o zi…

Azi am citit – da, pe toată într-o singură zi (dar trebuie să admit că n-a fost cine ştie ce efort, de nici un fel!) – cartea Dragostea durează trei ani a lui Frederic Beigbeder.
Poate că nu asta se aştepta dar pe mine m-a amuzat. Mi-a plăcut, nu pentru povestea în sine ci pentru claritatea unora dintre idei. Abordarea pesimistă, dusă la extrem, deşi mi s-a părut, pe alocuri, cumplit de autentică, n-a reuşit deloc să mă întristeze pentru că nu mi s-a părut nimic exagerat, anormal, acolo. Bine, din când în când, esenţa aia idealistă şi romantică din mine se cam înfoia şi digera greu anumite pasaje lipsite de delicateţe dar, na, am înţeles că toate fac parte din trăirea pur şi strict personală a autorului şi le-am luat ca atare, ca un mod propriu de exprimare. Mie mi s-a părut o descriere firească a unor stări prin care omul trece din cauza dragostei care îţi dă senzaţia, atunci când iubeşti şi eşti iubit că ˝viaţa nu este decât o înşiruire de dimineţi însorite, chiar şi în după-amiezile cu ninsoare˝ (mda, de ce-oi şi urând eu iarna?) pentru că, nu-i aşa, ˝dragostea este o catastrofă magnifică: să ştii că te îndrepţi spre un zid şi totuşi să accelerezi; să alergi către pierzanie cu zâmbetul pe buze… Dragostea este singura decepţie programată, singura nenorocire previzibilă, pe care o vrei mereu şi mereu.˝ Ce ne mai place să dăm cu capul…
Desigur, cel mai haios e faptul că el, ca bărbat, se simte trecut la vârsta de 30 de ani dar are, fireşte, revelaţia corectă a vieţii de adult care înseamnă ˝să construieşti castele de nisip, după care să le calci în picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum.˝ Şi clar, ˝mâine o să înceapă acelaşi circ. Şi ar trebui să îmi închipui că sunt fericit˝. Asta facem, nu-i aşa? Suntem cu toţii nişte Prostovanschi, cum spune el, nişte marionete ale vieţii? Cât despre dragoste, ce mai contează că durează trei ani – pasiune, tandreţe şi plictis – sau durează un an, cinci, zece, cincizeci? Pentru mine, concluzia – ei, na, nu că mi-ar fi fost servită pe tavă de către cartea asta dar, hai să zicem că n-a făcut decât să îmi întărească parerea – e una clară. Dragostea e finită. Şi mă opresc aici pentru că, altfel, mă tem că starea asta de amuzament – mda, un pic forţat – se va transforma în altceva. Şi chiar nu vreau. Plus că prefer discuţiile despre dragoste aşa, mai voalate.
Deci, să fie trei ani sau să nu fie deloc, mai bine? (varianta cu pentru totdeauna nu intră în discuţie fiind imposibilă). Mai bine să fie, cât o fi, cum o fi, decât să nu fie deloc? ˝Fără ucenicia durerii, fericirea nu este solidă˝ – sunteţi de acord?