De ce eu?

by loredana
5 comments

De ce eu

Filmul acesta m-a zguduit.
Creația artistică e reușită, calitativ vorbind, personajului principal i se potrivește rolul ca o mănușă, expresia chipului lui exprimă extrem de multe, tăcerile lui sunt sugestive, scenele bine realizate, muzica intensă, scenele fierbinți… fierbinți.
Dar filmul este mai mult realitate decât ficțiune. Că s-a urmărit cu exactitate firul realității poveștii din care e inspirat, a lumii de-acum 13 ani, că s-a distorsionat o realitate sau s-a mușamalizat și mai mult implicarea mai mare sau mai mică a unor personalități politice din acei ani sau de-acum, eu n-am cum să afirm, nici să contest. Sunt prea departe de lumea aceasta a viermilor pe care-i hrănim, cum zice un vers dintr-o piesă din film și nici nu-mi doresc să fac afirmații despre corupție, justiție sau influențe politice. Pot doar, și asta simt să fac, să mă raportez la experiența umană, senzorială, trăită de omul acela, de tânărul care n-a făcut față presiunilor și-a ales ultima cale, nesoluție, oricum. Moartea. Sinuciderea.
Referitor la acest subiect, oamenii se poziționează într-una din cele două tabere clare. A celor care blamează sinucigașii, acuzându-i de lașitate, de înfăptuirea celui mai mare păcat posibil, și a celor care-i scuză, solidarizează cu ei și-i văd ca pe niște eroi care preferă să țină până la capăt ei singuri frâiele propriilor vieți.

De ce eu(1)

Unde mă poziționez eu… aș fi zic clar, fără îndoială, că în a doua tabără. A celor care oferă circumstanțe atenuante, înțelegere, explicații. Dar azi nu mai sunt sigură. S-a răzvrătit ceva în mine așa puternic urmărind filmul acesta încât tot ceea ce sunt se împotrivește în acest moment la ideea sinuciderii. Să alegi să mori înainte ca drumul tău să moară… la naiba, de ce? Pentru că viața te înfrânge? Pentru că alți oameni te înfrâng? Pentru că ți se pare că nu mai are sens? Că un punct final e preferabil în fața a orice ar putea să mai existe? Astea-s explicațiile pe care eu singură mi le dădeam, crezând cu adevărat în ele. Dar azi mintea mea le demontează pe toate și le aruncă într-un colț obscur. Nu-i destul. Nu-i corect. Nu, nu, nu.
De ce eu? E o întrebare a fiecăruia dintre noi, în fiecare zi a vieții noastre, dacă suntem, măcar un pic, conștienți de lumea din jur, de tot ceea ce trăim… De ce eu? Personajul principal din film putem fi, suntem, fiecare dintre noi, când suntem puși în situația de-a face compromisuri care contravin valorilor personale, care ne obligă să fim ceea ce nu vrem să fim. Trăim, inevitabil, astfel de situații, le facem față sau nu, fiecare în felul nostru. Și răspunsul, aș spune, e pentru că… pentru că îți pui întrebări, pentru că nu accepți o realitate băgată pe gât, pentru că te împotrivești, pentru că vrei să crezi că ești, așa cum e o replică din film… un pic mai deștept și mai flămând.
În film, ca și-n realitate (procurorul Cristian Panait a cărui poveste n-o cunoșteam și-am căutat acum să citesc articolele care s-au scris despre viața și despre moartea lui din 2002) un om s-a sinucis pentru că a vrut ca lumea în care trăiește să fie ori alb ori negru. Pentru că a vrut corectitudine. Coloană vertebrală. Și-mi pare trist. Trist mai mult decât admirabil. Și… degeaba. Sigur, o astfel de sinucidere poate fi un semnal de alarmă, poate duce la obligativitatea unei schimbări, la trezirea conștiinței… dar pentru acel om, drumul s-a închis. Nu mai e șansă nici de mai bine, nici de mai rău. S-a terminat. Pentru o stare punctuală, pentru o decizie luată sub influența unor evenimente punctuale, închizi un drum, cu totul. Pui punct. Îți pui ție însăși punct pentru că, de altfel, lumea merge mai departe. Munții nu se mută din loc, chiar dacă te pui împotriva lor cu tot ceea ce ești.
Acest aspect al filmului e cel care-mi zguduie mie gândurile. Și modul în care cei din spatele filmului au știut să transmită acea stare, de luptă crâncenă interioară. E inevitabil să simți fiori pe șira spinării, cuprins fiind de stările personajului principal. De privirile lui adânci, de tăcerile dureroase, de caracterul de oțel, de încrâncenarea, ahh, mai ales încrâncenarea. Împotriva oamenilor, a nedreptății și-apoi a vieții însăși.
E de văzut. Și de analizat. Și de înțeles multe. Mă bucur că am văzut filmul, tocmai pentru că m-a pus așa de mult pe gânduri, pentru că m-a obligat să cunosc o poveste atât de absurdă. Să nu rămân indiferentă.
(fotografiile nu-mi aparțin, afișul filmului e din online, la fel ca și fotografia a cărei sursă n-o știu, dar mi s-a părut extrem de potrivită articolului)

0

S-ar putea să-ți placă și

5 comments

Drugwash 19 aprilie 2015 - 19:15

Iartă-mă dar prefer varianta ‘Law abiding citizen’, altfel lumea, din rea şi proastă cum e va deveni insuportabilă, asta dacă nu se va autodistruge din atîta răutate, prostie şi aroganţă.
Dar ştii, atunci cînd prima variantă duce inevitabil într-un punct mort, ajungi la soluţia din filmul propus de tine. Fiindcă altfel nu se poate. Adică se poate: să te „ajute” forţat alţii.
Oare istoria e cum a fost sau cum zic filmele şi media c-ar fi fost? N-o vom afla niciodată…

0
Reply
Loredana 19 aprilie 2015 - 19:29

Tocmai de aceea nici n-am vrut să fac afirmații pe acest subiect. Cum s-au petrecut atunci lucrurile, exact, doar el știe, omul care a murit, sau nici el… în rest, ceilalți implicați… deh, are vreun sens să căutăm? E o cutie a Pandorei absurdă…
Și totuși, chiar am sentimentul ăsta… de bucurie, cred. Că a stârnit această reacție, de împotrivire, în mine.

0
Reply
Drugwash 19 aprilie 2015 - 20:46

Necunoscute sînt căile… minţii umane. 🙂

0
Reply
Loredana 19 aprilie 2015 - 21:45

ahahhaa! ahahhaha.

0
Reply
Drugwash 19 aprilie 2015 - 21:54

😀

0

Lasă un comentariu