Tatăl celuilalt copil, Parinoush Saniee

by loredana
7 comments

E drept că titlul sună de parc-ar fi una dintre cărțile Sandrei Brown și poate că putea fi adaptat altfel, Pedar-e aan digari e titlul original, tradus în limba engleză, Father of the other one și în limba română, Tatăl celuilalt copil.
Deși e o poveste din Iran, de data aceasta ideea centrală nu e una valabilă doar acolo, într-o societate sugrumată de oprimări, ci în orice colț al lumii, în orice epocă, în orice condiții. E o carte despre relațiile părinte – copil, copil – părinte, scrisă din două perspective, una a mamei, alta a copilului, în capitole alternate. Cred că e o carte pe care ar trebui să o citească și copii – i-am povestit-o, simplificat, Puștiului, într-o seară, și de-atunci mă tot roagă să i-o tot repet, povestea copilului care nu vorbea – și părinții, și bunicii, și tinerii și cei în vârstă.
E lecție simplă de viață, dar necesară.
Ceea ce răzbate cel mai pregnant în carte, dincolo de aspectul tipic lumii iraniene, aspect care, în această carte e destul de limitat, e relația defectă între membrii unei familii. Părinții sunt cei care știu, cei care fac lucrurile AȘA CUM TREBUIE, a căror acțiuni și decizii nu se pun la îndoială, doar ei sunt cei mari, adulți, care vor binele copilului. O situație extrem de comună, de familiară, unde grija, preocuparea pentru sănătatea copilului, cerințele mari în ceea ce privesc rezultatele școlare, disciplina, sunt înțelese ca singure manifestări ale dragostei părintești, fără a mai fi nevoie de gesturi, de afecțiune, de dragoste exprimată.
Nu știe cât de mult îl iubești. De unde să știe? Iubirea trebuie arătată. Crezi că dacă plângi și ești mâhnită din cauza lui, asta e dovadă de dragoste? Tu, când îți arăți iubirea, oftezi și-i spui – O să mor de grija ta! Vai de copii! 
Și-ntr-o astfel de situație, faptul că un copil decide, instinctiv, să se închidă într-o carapace psihică, să nu vorbească, e catalogat drept handicap, prostie, îndărătnicie, răutate. Când, tot ceea ce lipsește, de fapt, e dovada dragostei, netradusă în fiecare clipă prin preocupare și grijă, ci doar prin gesturi simple, înțelegere și acceptare. Cu cât întârziam eu mai mult să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca și cum l-aș fi jignit în mândria și bărbăția lui și i-aș fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârșit – simte copilul din carte, la doar patru – cinci ani.
Și e scrisă simplu povestea și e înduioșătoare și perspectiva mamei care se străduiește să fie punte de legătură între tată și copil, care vrea să înțeleagă, deși-i vine greu. Sunt unele pasaje greu de digerat pentru că, inevitabil, pun pe gânduri și te fac să te întrebi, mai ales dacă ești părinte, ca și mine, cât de mult îi arăți copilului că-l iubești și cât consideri că eforturile pe care le faci pentru el sunt suficiente și cât lipsesc gesturile simple, de tandrețe și afecțiune… mi-au fost momente, citind cartea, când am simțit doar să-l strâng pe Puști în brațe, să știe, în fiecare clipă a vieții lui că e iubit.
E de citit cartea, așa, cu sufletul deschis. E de citit.

Tatăl celuilalt copil

sursă foto

0

S-ar putea să-ți placă și

7 comments

Bookish 29 iulie 2015 - 09:43

Am remarcat şi eu cartea de vreo 2 luni şi am în plan să o citesc. Observ că în ultimii ani se scrie foarte mult despre relaţiile defectuoase de familie. Din această categorie tematică mi-au plăcut mult Zeruya Shalev şi Zadie Smith.

0
Reply
Loredana 3 august 2015 - 22:24

Se scrie și mie-mi pare bine. E necesar, sunt convinsă.
O să caut recomandările tale…

0
Reply
Drugwash 29 iulie 2015 - 23:05

Cartea nu cred că pot (sau vreau) s-o citesc. Dar dacă am trăit-o, cumva, se pune…?

0
Reply
Loredana 3 august 2015 - 22:25

Păi… ajută dacă spun că nu ești singurul? Nu ajută, nimic nu ajută și nu schimbă. Unele lucruri… sunt așa cum sunt! Hai, o îmbrățișare de departeeee tare, merge?

0
Reply
Drugwash 3 august 2015 - 22:45

Oricînd! >:D<

0
Reply
Loredana 3 august 2015 - 23:36

>:D< uite!

0
Reply
Drugwash 3 august 2015 - 23:49

Ioi, ce bine-i! 😡 :-* @};-

0

Lasă un comentariu