Alergările minții… spre nicăieri.

„Ca să rămâi undeva, ca să ai „locul” tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spațiului, negârbovit de amărăciuni.”
Cartea lui Cioran, Amurgul gândurilor, mi se pare că respiră printre toate rândurile lui o căutare. O veșnică, epuizantă căutare, o luptă pentru un echilibru, unul imposibil, de altfel. Și, deși cartea e scrisă într-un limbaj un pic greoi pentru mine și ceea ce iese în evidență e scepticismul în ceea ce îl privește pe Dumnezeu (religia, pentru mine, pentru blogul ăsta, e un subiect tabu dar tot vă spun că mi-a plăcut tare mult fragmentul ăsta și mi-a rămas în mine – „Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le-ai primit?”) și viziunea lui controversată asupra sentimentelor, asupra a ceea ce înseamnă ” femeia – acest om prin excelență – s-o ridici la tine nu poți, să te scobori la ea, mai puțin. Atunci trăiești în preajma ei și suferi, învăluind-o în ne-umanitate.” mi-a plăcut. M-am regăsit – cred că întotdeauna ne plac lucrurile pe care le simțim că au ceva în comun cu noi -, fără a-i cunoaște foarte bine opera, fără a fi un fan înfocat, în  multe dintre afirmații, dintre întrebări și nesiguranțe. Și, probabil, cel mai mult, în sentimentul de conștientă singurătate care răzbate din scrierile lui. „Ești singur totdeauna față de tine însuți, nu față de altcineva.”