Citeam zilele trecute pe situl Mâzgălicii, c-o melancolică şi tristă strângere de inimă articolul despre bunicul ei şi-mi ziceam – uite, chiar dacă acum nu mai e, i-au rămas amintirile şi clipele acelea petrecute împreună vor trăi veşnic în sufletul ei şi bunicul ei va fi mereu o parte din viaţa ei, chiar dacă nu mai e prezent fizic.
Ca să pierzi ceva, trebuie mai întâi să-l ai…
Azi a murit cel care mie nu mi-a fost niciodată bunic. A fost tatăl mamei mele, soţul bunicii mele pe care nici n-am apucat s-o cunosc deoarece s-a hotărât să plece în altă lume când aveam doar 3 ani, a fost bărbatul prezent fizic în anii copilăriei mele însă n-a fost – şi mă străduiesc acum din răsputeri să-mi amintesc de-o singură clipă din toată copilăria mea în care să fi fost lângă el şi să fi simţit că mi-e bunic – niciodată, emoţional vorbind, bunic pentru mine. Pur şi simplu, nu imi aduc aminte de nici o clipă în care să fi simţit că-i pasă de mine.
N-a ştiut, n-a putut sau n-a vrut, nici nu ştiu.
Dacă mi-a lipsit? Da, desigur. Lipsa afecţiunii unor bunici m-a urmărit mereu şi a avut o oarecare influenţă în formarea mea ca adult. Însă, neavând posibilitate de alegere, lipsa aceasta era cumva muşamalizată, ascunsă-ntr-un ungher de suflet, de unde să nu mă poată răni prea mult. Obişnuinţa, probabil, şi-a spus, până la urmă, cuvântul sş… viaţa şi-a urmat cursul…
De învinovăţit nu l-am prea învinovăţit. Cel puţin, nu în copilărie sau adolescenţă. Abia adult fiind, mamă de copil ataşat de bunici, am înţeles care-ar fi trebuit să fie mersul natural al lucrurilor. La mine a fost pe dos. Dar… Atunci luam lucrurile aşa cum sunt, îmi ziceam, privindu-l, că aşa e el, un om egoist, mereu preocupat de propriile probleme – clar, mult amplificate – şi, din cauza asta, orb la ceea ce e în jurul lui. Mă mai gândeam că, poate, faptul că are nepoţi nu-i face nici o placere, că suntem, pentru el, simple obiecte. Asupra percepţiei mele şi-o fi pus, cu siguranţă amprenta şi natura rece a relaţiei lui cu mama mea, propria lui fiică. Între ei au fost mereu tensiuni şi neînţelegeri şi o relaţie bazată mai degrabă pe acceptare reciprocă decât pe sentimente. Cum să-l fi iubit dacă n-am fost învăţată să o fac, dacă mâinile lui nu s-au întins nicicând spre mine iar ochii lui, când se opreau asupra mea, priveau, de fapt, prin mine, fără să mă vadă?
Ce e clar, e faptul că nu ne lega nici un fel de fir afectiv. Pur relaţii de sânge. Şi-acum, că a murit mă simt vinovată că moartea lui nu mă apasă mai mult decât ar face-o moartea oricărui bătrânel pe care nu-l cunosc. Mă întreb dacă existenţa legăturilor de sânge ar trebui să fie, ele singure, suficiente pentru a naşte o suferinţă… mă întreb dacă faptul că m-a îndurerat cumplit o dezamăgire şi-am jelit – încă o fac – luni în şir o prietenie distrusă iar faptul c-a murit cel ce mi-a fost, cu titlul, bunic, nu-mi lasă în suflet decât o urmă de regret şi o părere de rău, mă face pe mine anormală într-o lume a normalităţii, sau e firesc să simt aşa?
Apăsarea din piept, lacrimile adunate în colţul ochilor, tristeţea nesfârşită din suflet şi amărăciunea ce nu-mi dă acum pace sunt, toate, părţi ale durerii pe care depărtarea de oamenii dragi, cei vii dar înstrăinaţi, o provoacă. O durere amorţită pe care moartea unui bătrân a trezit-o, făcând-o greu de suportat.
0
Articol anterior

10 comments
Suntem oameni. Gresim, iubim, pierdem si alte rahaturi de-astea….Pana in momentul in care chestia aia cu „mai bine mai tarziu….” chiar nu se mai aplica. Trist.
Da, uneori nu se aplica nici una dintre variante. Si sunt lucruri chiar extrem de triste. Ce e mai trist decat tristetea de care nu te poti detasa?
Multumesc, pentru ganduri si prezenta!
Intre timp am mai aflat o chestie: „mai bine niciodata decat prea tarziu”. Si mai trist.
Există oameni care, deşi n-au fost binecuvântaţi în viaţă cu copii şi nepoţi, dar care au ştiut să fie părinţi şi bunici! Cred că până la urmă totul ţine de alegerea fiecăruia.
Intr-adevar, sa fii OM n-ar trebui sa depinda de circumstante… parintii care nu-si iubesc – sau nu stiu s-o arate – copiii mi se par demni de critica. Impotriva lor chiar am multe de spus. Pentru ca ei au puterea de alegere. Si obligatia care decurge, ca consecinta a propriei alegeri, e importanta si clar, de indeplinit. De ce uita oamenii asta, nu stiu. Din inconstienta, probabil. Sau? Din slabiciune? Din egoism?
Multumesc de vizita si comentariu. Numai bine.
Condoleante pentru bunicul tau. Chiar daca din pacate nu prea ti-a fost …
Intr-adevar, cred ca inseamna mult sa fii tratat in copilarie cu seninatate si caldura. In cazul meu, dintre cei 4 bunici, primul a murit cel pe care il iubeam cel mai mult. Eram in clasa a 7-a, daca nu ma insel.
Stiu ca atunci cand eram mic tot timpul il puneam sa-mi arate o pagina dintr-o carte pe care o avea. Era o poza in care se facea comparatie intre un portavion si turnul Eiffel (ca lungime). Ce-mi mai placea portavionul ala !
Si cand nu eram in regula ii spunea bunicii mele: „Emilio, nu mai supara copilul !”
Mai tarziu, cand eram deja in gimnaziu, ma intreba de inmultiri. Eu ii raspundeam, dar ii ziceam ca astea le-am facut demult. El ma lauda intotdeauna. Ma gandeam ca e de la batranete, ca nu-si mai dadea seama la ce nivel ar fi trebuit sa fiu …
In mod normal ai zice ca nu-ti lipseste ceva ce nu cunosti… dar nu-i chiar asa, cand e vorba de afectiunea celor din jur, in mod deosebit cand ne e refuzata, ii simtim acut lipsa… Bine, toate trec, oamenii mor ca asa e randuita viata dar nu-i totuna sa porti cu tine un bagaj de amintiri care iti umple sufletul de caldura sau sa ai cu tine mereu un gol…
Asta e… multumesc.
Desigur, ai dreptate.
Privindu-mi comentariul, ma gandesc acum ca poate era mai bine daca nu-l scriam. Oricum, sa stii ca nici copilaria mea n-a fost construita doar cu momente placute.
🙂 Nu, chiar nu trebuie sa-ti para rau, oricat de multe ar fi ” golurile ” sunt un om suficient de lucid si de deschis incat sa pot cerne lucrurile, sa inteleg si sa accept ca sunt vieti, experiente diferite… Normalitate e sa ai, in copilarie, ce-ai avut tu… cat despre momentele neplacute, sunt inevitabile, cu siguranta. Important e doar modul in care acestea – dar si cele pozitive – isi pun amprenta asupra formarii noastre ca persoane adulte. Doar asta suntem, o suma de urmari, de rezultate…
Nu prea sunt eu genul care sa vorbesc despre lucrurile triste din copilaria mea, cu atat mai putin in public. De altfel, nici sa ma „laud” cu momentele placute nu obisnuiesc.
M-am gandit apoi ca n-a fost potrivit contrastul pe care l-am creat. Ma bucur daca zici ca nu-i nimic. Oricum, pana la urma, imi cer scuze. Chiar daca nu te-a afectat in nici un fel, vreau eu asa.
Comments are closed.