Butoiul cu praf și pulbere…

… atât e viața. Praf și pulbere, într-un butoi ce se tot rostogolește. Și rostogolirea asta duce, inevitabil, tot acolo. La moarte.
E exact ora două dimineața și eu tocmai m-am întors de la teatru. Da, de la teatru. Unde am fost, cum nu credeam, singură. Și mi-e sufletul așa de plin de cele aproape trei ore pe care le-am petrecut acolo, singură printre oameni și mi-e așa un zbucium prin vene și mi-e o jale în suflet că nu-i chip să pot pune capul pe pernă.
Piesa, Butoiul cu praf și pulbere (spectacol care face parte din Festivalul Internațional de Teatru Atelier 2012), în regia lui Marcel Top, e, după părerea mea doar un cântec de jale a vieții. Un fel de scenetă în valea plângerii. A plângerii după iubiri pierdute, după prietenii distruse, după ani irosiți, întoarceri inutile și sfârșiturile inevitabile. Uneori survenind pe neașteptate, alteori, pur și simplu, încheieri ale vieții perfect conștiente, c-o funie legată de un copac. În clipe în care realizezi că nimic nu mai are rost. Și, cumva, pe tot parcursul piesei, ăsta e sentimentul ce răzbate. Că nimic, nimic nu are, de fapt, vreun sens. Zbaterile sunt inutile. Drumul duce tot acolo și, oricum, românul (în mod special moroșan, că piesa a fost adaptată) e om născut fără noroc, așa cum bine zice cântecul – când s-ompărțit norocul/fost-am eu dus la lucru.
N-am gustat deloc ironia piesei, glumele nesărate, după gustul meu. Nu m-au atins nici vulgaritățile pe care nu le-aș fi vrut în piesă – de ce-or fi oare necesare? Alea-s cele ce atrag? Era un băiat de vreo 12 ani pe scaunul de lângă mine și mi-era mie jenă că el aude toate chestiile alea vulgare existente în aproape toate dialogurile (oare chiar nu se poate fără ele? sincer, mi-e rușine să le reproduc!!!).
Piesa care se vrea o parodie mie mi s-a părut doar o împotrivire a oamenilor neputincioși în fața tragediei vieții. O neresemnare în fața inutilității zbaterii. Dar da, lucrurile pot fi privite și altfel. Ca o încredere, ca o speranță nepierdută până în ultima clipă, o celebrare a încrâncenării omului în fața vieții. De plăcut, mi-a plăcut piesa. Mi-a plăcut realitatea pusă magistral în scenă. Așa, urâtă cum e. Patima. Transpunerea în rol. Implicarea. Trăirea.
Dar, cel mai mult mi-a plăcut adaptarea pe ritmuri moroșene și participarea grupului muzical condus de-un Frate Petreuș. Alea m-au uns pe suflet, vă spun drept. Intrările și ieșirile lor din scenă, fragmentele live interpretate din celebrele cântece din Maramureș, cetera cu sunetele ei vii care-ți dau impresia că arcușul ăla alunecă direct prin suflet, au făcut să vibreze în mine fărâma aia de sentiment de apartenență la un loc, la Maramureșul ăsta atât de controversat. Da, știu, mereu am spus că simt că n-aparțin de niciunde dar nu-i așa. Sunt de-acolo, de peste deal și ceva din neîmpăcarea și tragismul ăsta caracteristic moroșenilor e și-n mine. Muzica asta pe ritmuri de-ți vine doar să torni pe gât pălincă, să te ardă până uiți de toate, modul ăsta de-a vedea viața ori în alb ori în negru dar de a nu te lăsa îngenunchiat, totuși, neîmpăcarea și jalea asta, încrâncenarea… ia ascultați piesa asta, cum să nu-ți simți sufletul vibrând de trăiri greu de pus în cuvinte?
Într-un final, oricum, ce mai contează? Așa o spun și versurile unui cântec de p-aci:
Măi pretine eu și tu
Şohan n-om vide raiu
Nici nu-i hia să-l videm
După ce oamini sîntem
Sie raiu sănătos
Noi om mere pă din jos.