Zorbas, Kazantzakis

Am terminat de citit de un pic de vreme cartea lui Nikos Kazantzakis, Zorba Grecul, sau, de fapt, Viața și peripețiile lui Alexis Zorbas și m-am așezat de multe ori în fața paginii goale pentru a scrie despre ea dar am simțit de fiecare dată că n-am cuvinte destul de expresive pentru a arată ceea ce simt față de povestea asta. Nici acum nu simt că mi-e ușor să exprim inexprimabilul dar toate lucrurile alea pe care le-a sădit în mine – sau poate doar le-a dezmorțit – cartea asta, se cer spuse.
Povestea mea cu Zorba e una aparte. Am ocolit, intenționat, multă vreme cartea asta. Nu știu să spun de ce. Așa simțeam. Sau nu simțeam nici o tragere de inimă să o cunosc. Treceam de multe ori pe lângă ea dar nu mă îndemna nimic, nu simțeam nici o chemare spre ea. Apoi am văzut filmul cu Anthony Quinn în rolul principal, mi-a plăcut dar nu l-am simțit atingându-mă. Poate s-a întâmplat pentru că l-am vizionat nu din perspectiva mea ci a celui care mă îndemnase să-l văd. Și am mers mai departe.
Apoi, într-o zi, la bibliotecă, m-am oprit în fața raftului cu literatură grecească și cartea lui Kazantzakis mi-a poposit în mână fără nici o urmă de îndoială. Știam că vreau să o citesc. Probabil venise timpul ei, al nostru. S-or fi întâmplând lucrurile, deși nu ne dăm seama, tocmai atunci când trebuie.
E magnifică cartea asta. Nu e doar despre o poveste frumoasă, spusă într-un mod magistral care prinde cititorul și-l ține acolo, de la început până la sfârșit. E despre viață, o viață pe care, citind, o simți pulsându-ți în vene, urlându-ți în timpane și zbătându-se în piept.Viața care se cere trăită. („De multe ori mi-a fost rușine în viață surprinzându-mi sufletul că nu îndrăznește să facă ceea ce nebunia supremă – esența vieții – îmi striga să fac; niciodată însă nu mi-a fosr rușine de sufletul meu ca în fața lui Zorbas.”)
Cartea te transpune în lumea plină de miraj a Greciei, printr-o descriere a acelor locuri care te face să îți dorești să cunoști colțul acela de lume, istoria lui, oamenii și felul lor de-a trăi și te face să simți că nimic nu poate fi mai frumos decât să te afli pe un țărm de mare, la poalele unui munte, într-o căsuță de paie, în compania unui prieten, a unui om drag. Aproape că auzi valurile spărgându-se de țărm, aproape că simți soarele mângâindu-te și nisipul fin strecurându-ți-se printre picioare. Și pe cei doi oameni stând de vorbă. Da, cartea este despre întâlnirea dintre doi oameni, dintre două lumi, ceea ce reprezintă, de fapt, toată esența vieții.
Deși naratorul exprimă mereu sentimentul de inferioritate pe care îl simte față de Zorbas eu n-am văzut lucrurile așa. Am văzut doi oameni diferiți – unul care trăiește de parcă n-ar muri niciodată  și celălalt de parcă ar muri în fiecare clipă – care s-au întâlnit nu pentru a se schimba unul pe celălalt, nu pentru a trage concluzii și a spune – tu știi să trăiești, eu nu, ci pentru a se descoperi și a se completa unul pe celălalt. Zorbas e omul c-o inteligență nativă – și tare-mi aduce aminte de Vitoria Lipan a noastră – care raportează tot ceea ce trăiește, tot ceea ce viața îi scoate în cale, la simțuri. Celălalt, percepe totul prin rațiune. Unul e omul patimii – exprimarea vieții prin dans e un moment extrem de intens – celălalt e omul nesiguranței, al întrebărilor și temerilor. Unul e un suflet zvăpăiat, liber, extrem de puternic, care vorbește despre cât de frumoasă e viața chiar în condiții neprielnice, despre cât de frumoase sunt întâlnirile cu oamenii, chiar și cele nefericite. Celălalt, e un om al cărților, un om care caută răspunsuri la marile întrebări ale vieții sperând în concluzii clare, categorice, raționale.
„Nu vorbeam. Să spui „da” necesității, să transformi inevitabilul în voință liber consimțită, ăsta e, poate, singurul drum spre eliberarea omului. O știam și de aceea nu vorbeam.”
E imposibil ca Zorbas, cartea asta, să nu îți umple sufletul și mintea cu întrebări. Să nu îți dorești să faci mai mult, să trăiești mai mult, să simți mai mult. Bucurându-te mai mult, gândind mai puțin. Cartea asta îți strecoară în ființă dorul de viață, plină, intensă, dorul de a vedea partea bună a lucrurilor, de-a trăi simplu dar profund, de-a simți intens dar fără a problematiza. De a fi fericit fără a te întreba dacă știi ce înseamnă fericirea.
„Dacă-am şti, jupâne, zise el, ce spun pietrele, florile, ploaia! Poate că ele ne cheamă, poate că ne cheamă, şi noi nu auzim. Când se vor destupa urechile oamenilor? Când vom avea ochii deschişi să vedem? Când vom deschide braţele să îmbrăţisăm totul, pietrele, florile, ploaia, oamenii?…”
În final, aș vrea să pot spune ca și Zorbas – „Eu unul, cu cât trece vremea, cu atât sunt mai răzvrătit. Nu mă dau bătut, vreau să cuceresc lumea!”
( Poate n-o fi tocmai o întâmplare faptul că pe puști îl cheamă Alexis. Spiritul ăsta liber al lui Alexis Zorbas aș vrea eu să-l aibă, modul ăsta sănătos de-a privi viața.)