… și rece mi-a însoțit pașii spre casă azi. Și nu aveam umbrelă, desigur, dimineață, când plecasem, cerul era fără pată și nimic nu prevestea vreo furtună. Sau, poate, un pic, arșița prea mare.
Așa că, azi m-am plimbat prin ploaie printre privirile mirate ale celor ce treceau pe lângă mine adăpostiți sub umbrele. Nu atât de adăpostiți încât să nu arunce priviri critice în jur. Sau mirate. Sau cu milă. Sau cine știe cum.
Ideea e că ploaia nu mi-a făcut nici un rău. De ce ne-o fi frică de ea? Înafară de faptul că apa-mi șiroia din haine, din păr și la fiecare pas, din balerini, c-a trebuit să mă duc direct sub duș când am ajuns acasă, n-am pățit altceva. Altceva rău. Că, de fapt, mi-a fost bine. A fost un pic rece dar numai atât cât să-mi aducă aminte că trebuie să fiu bucuroasă că mi-e rece după căldurile prea mari din ultimele zile. Așa că tremuram dar zâmbeam printre stropii de ploaie.
Și știți ce-mi mai place, în ultima vreme, așa, atunci când plouă? Că nu e nimic ieșit din firesc să pari trist când mergi prin ploaie, mai ales fără umbrelă. Pare doar așa, pachet complet. E bine să te ascunzi uneori, chiar printre picuri de apă. Se mai și spală unele, se mai camuflează altele. De ce ne-o fi frică de ploaie? Ne udă hainele, nu și sufletele. Sau?
0
Articol anterior
8 comments
Cîteodată, sufletele sînt deja leoarcă de of-uri şi suferinţe, ce mai contează o ploaie… Şi da, camuflajul e perfect, dar numai pentru necunoscuţi.
Am să spun ceva ce poate n-ar trebui să spun, fiindcă unora le-ar putea suna suspect. Dar la un moment dat, fiecare are dreptul să „i se rupă” puţin de părerile „unora”.
Îmi aduc aminte de o zi, cu mulţi ani în urmă – să fie 13-14-15, cine mai ştie – cînd plecasem undeva cu prietena unui amic, o chestie oficială, mă rog. Şi cînd ne întorceam, pe drum, a început ploaia. O ploaie călduţă, de vară. Eu, care urăsc umezeala sub toate formele ei dar mai ales ploaia, m-am simţit totuşi foarte bine atunci. De ce? Fiindcă eram într-o companie plăcută. Puştoaica (era mult mai tînără decît mine şi amicul meu – prietenul ei) avea un fel de-a fi care îţi deschidea pofta de viaţă, nu puteai fi trist în preajma ei. Şi – ca să vezi coincidenţă – era tot capră… pardon… Capricorn. 😀
De atunci, de cîte ori plouă, încerc să-mi domin fobia, să-mi aduc aminte de acele cîteva minute petrecute pe drum, în ploaie, alături de ea şi să-mi spun – ca şi tine: „pînă la urmă, e doar apă de ploaie, ce-aş putea păţi?”
Uneori, când simți că oricum poate să le ia naiba pe toate, ce rău să îți mai facă un pic de ploaie?
Chiar aşa… fuck’em all!
Da’ chiar pe toate…?! 😛
Păi, când simți că vrei să le ia naiba, te gândești la toate ca la un tot… Dar firesc, desigur, ar trebui făcut un triaj…
Cred că „extremismul” ăsta e o chestie de vîrstă. Ştii, pe cînd eram mai tînăr şi abia începusem să învăţ să-mi fac de mîncare singur, pierdeam o grămadă de timp alegînd gunoaiele şi boabele „bolnave” din orez, înainte de-ale pune la ciorbă ori pilaf. De o bună bucată de vreme însă, doar îl spăl un pic şi-l trîntesc în oală ori cratiţă. Cu alte cuvinte, nu-mi mai pasă de nimicurile care odată mi se păreau importante.
Poate că aşa e viaţa făcută, ca la început să băgăm în seamă detaliile şi să ne împiedicăm de ele suficient de des încît să le putem conferi fiecăruia importanţa cuvenită, pentru ca mai apoi să le „dăm cu flit” celor care nu prea contează şi să luăm lucrurile în ansamblu.
Tu eşti încă în faza în care mai alegi „negreala” din orezul vieţii. O să ajungi şi tu la următoarea, cu timpul…
mersul prin ploaie este o alta mica placere a tineretii, care se acreste la maturitate 🙂
Da, așa o fi. M-ai făcut să îmi aduc aminte de o ploaie, una torențială, de mai mult de zece ani. Ce mai conta că eram uzi leoarcă, eram doi copii frumoși în ploaie… mda.
Buna idee , de acum inainte cand ma va bantui tristetea o voi scoate la plimbare, sa o umezesc, sa vada ce „bine” este !
Comments are closed.