Știu, doar mi se repetă mereu, și e scris în cărți și pe toți pereții conștiinței care-mi urlă veșnic în timpane – tot ceea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă cu un rost, nu primim mai mult decât putem să ducem, în tot răul e și un bine, trebuie să privim partea plină a paharului, trebuie să mergem înainte mereu, e singura direcție. Și altele, de-astea. Zi de zi, ne încurajăm, ne îndesăm în minte motivații și ne supunem sufletul la consolare, la fel și fel de amăgiri, de amânări, de păcăleli. Și ne hrănim cu iluzii, mințindu-ne că-s altceva decât sunt.
Îl trăim pe azi, așa chinuit, cum putem, doar ca să-l ajungem și pe mâine? Și mâine? Același drum, iar, și iar? În speranța a ce? A unor zile în care viața n-o să mai însemne zbatere, și așteptare, și căderi și înfrângeri și toate astea la un loc? Și-o să fie, ce? Lapte și miere? Eternă fericire? Liniște și pace? Ce naiba poate să fie viața asta și să fie bine? Nu mă întrebați ce înseamnă bine… am pierdut demult noțiunea asta. Nici ce e normal. Cred că trăiesc deja de prea mult timp într-o anormalitate ca să mai pot înțelege pulsul normalității, ca s-o mai pot percepe. Poate că așa e firesc să fie. Te duci pe un drum, te rătăcești, ești obligat să te zbați ca să găsești o cale de revenire, te obișnuiește așa de tare să fii mereu în alertă, să te aperi la fiecare pas, să dai de pietre care te împiedică încât… nu mai poți percepe drumurile line, anormalul devine un normal forțat, impus.
Mă uit la mine – și-o fac mereu așa de critic – și mă întreb dacă-i justificat sau nu să mă simt așa cum mă simt… da, mi-s dese căderile, mi-s dese stările astea de sfârșit de lume dar… dar prea-s de oameni mari toate, toate astea câte trebuie să le duc și eu… eu mă simt ca un copil singur pe lume. Și nici măcar n-am prea apucat să fiu copil…
0
Articol anterior
7 comments
Cam aici e toată esenţa: o copilărie neîmplinită care îşi cere încontinuu drepturile, pe care – chiar dacă le-ar primi cu vîrf şi îndesat – acum n-ar mai putea-o linişti. De aici frămîntările, dorinţele puternice şi frustrările neîmplinirilor.
Toate astea se vor atenua în timp, însă pînă atunci e o vibraţie continuă. Tot ce poţi face e să fii conştientă de situaţie şi să o manipulezi în aşa fel încît să-ţi aducă rezultate pozitive.
Oricum, eşti cu mult deasupra unor amorţiţi a căror unică „distracţie” e să-şi mîngîie pisica… Sînt „lameri” în jur de care mi-e pur şi simplu milă, chiar aşa zero barat cum sînt eu. Însă tu… tu niciodată n-ai să intri în categoria aia – eşti prea puternică, cu toată nesiguranţa şi frămîntările tale. De fapt, chiar ele îţi dau puterea de a fi mult deasupra celorlalţi. Poate chiar ăsta-i „darul” tău, de care trebuie să profiţi atît cît se poate. 😉
La naiba cu clişeele, hai să vedem de ce sîntem în stare! 😎
M-am gândit mult la comentariul tău. Și știu că ai dreptate. Măcar atunci, în momentele lucide, știu bine că ai dreptate. Nu pot să zic ce mi-aș dori. Să fiu altfel? Cum altfel? Nu există, cred, rețete pentru ceva perfect… suntem, oricum, așa cum putem să fim…
Şi facem ceea ce putem face fiind aşa cum sîntem. Dacă ne putem îmbunătăţi din proprie voinţă, e OK; dacă nu, să fim acceptaţi aşa, nu rejectaţi ca fiind rebut.
Ce-ar fi să lăsăm filozofia deoparte, o vreme, pînă dăm pe gît ceva, ca să alunece mai uşor zilele spre noul an? 😉 Şi ce-o mai fi, om vedea pe parcurs.
La mulţi ani! 😀
Citindu-ti randurile o regasesc pe Ana cea de acum cativa ani cand sigur ar fi scris si ea la fel de trist. si azi ma mai incearca astfel de trairi melancolice si fataliste dar ma temperez sau cel putin asta intentionez sa fac. Sa le refulez. Sa accept fiecare zi asa cum e ea si sa ma obisnuiesc cu gandul pe cat de sumbru pe atat de adevarat ca poate fi ultima si ca merita s-o traiesc ca atare…ca intr-o zi oricum va veni si ea…ultima zi de maine.
Și mă uit la poza ta zâmbăreață de la patinoar și nu o regăsesc deloc pe Ana de care spui. Și e bine. 🙂
Adevarul este ca relatiile frumoase cu cei din jur si iubirea impartasita ar mai taia din amarul existentei. Insa si mai adevarat este ca amarul existentei sunt ceilalti.
Mda, adevăr spui. Ei, ei, ei. Oamenii. Mereu ei. 🙁
Comments are closed.