De ce femeile plâng și bărbații se închid în ei?

Noi plângem. Cu motiv, fără motiv, plângem. Ne-o fi făcut Mama Natură cu un scop așa. Plângem repede, plângem mult, plângem cu lacrimi de crocodil, plângem până simțim că nu mai avem suflu în noi. Plângem de dor, de furie, de durere, de disperare, plângem și de bucurie, de entuziasm. Ne manifestăm emoțiile  și trăirile prin lacrimi. Ne răzbunăm prin lacrimi. Ne eliberăm prin lacrimi. Ne alinăm prin lacrimi.
Voi vă închideți în voi. Vă retrageți într-un univers tacit unde vă sufocați frustrările, neîmplinirile, eșecurile. E adevărat, societatea promovează peste tot – mereu sunt, în filme, bărbați cu lacrimi în ochi – imaginea bărbaților sensibili, care au curaj – curaj e, oare? – să își exprime emoțiile prin lacrimi dar aceea e mai degrabă o aparență decât o realitate deoarece, cred, pentru bărbați lacrimile sunt un semn al învingerii, al neputinței. Și ideea de bărbat e în total contrast cu lacrimile.
(da, știu foarte bine, sunt și bărbați care plâng. dar ei sunt excepțiile, așa, ca și femeile care nu plâng. chiar, există femei care nu plâng?)
Suntem slabe pentru că plângem, sunteți puternici pentru că vă reprimați emoțiile? Poate că lucrurile nu trebuie judecate așa. Suntem diferiți, ca oameni. Și atât. Dacă plângem, pentru că așa simțim, pentru că așa e în firea noastră, asta e. Dacă vreți să controlați fiecare emoție și s-o manifestați în moduri care nu lezează masculinitatea, asta e. Și cred că toate astea trebuie acceptate ca atare. Nu plângem pentru că ne autocompătimim și ne e milă de noi înșine, plângem pentru că asta e calea prin care ne manifestăm trăirile. Nu vă închideți în voi pentru că sunteți puternici și aveți rezolvare pentru toate ci pentru că e modul vostru de-a reacționa, de-a face față situațiilor. Cumva, mi se pare firesc așa. Nu știu dacă femeile ar trebui să învețe să își reprime emoțiile și bărbații să învețe să le dea drumul. Știu că nu-i ușor pentru o femeie să fie alături de un bărbat care plânge pentru că se inversează rolurile și nu știe cum să ajute un bărbat care plânge. În altă ordine de idei, și bărbații se simt deranjați de femeile care plâng cam din același motiv, că nu știu cum să trateze situația. Și totuși, soluția e să ne acceptăm așa cum suntem, nu?
Puștiul, care se autointitulează  – bărbat mic – plânge mult. Plânge când îl doare ceva, plânge când nu-i convine ceva, plânge când vrea să obțină ceva. Plânge mult și repede, cu lacrimi mari ce i se rostogolesc ușor pe obraz și brăzdează cute de tristețe în sufletul meu. Își strânge gurița într-un fel unic și lacrimile-i apar instantaneu în colțul ochilor. Așa, ca la comandă. Încă plânge mult. Dar când va înceta să plângă și va începe să se închidă în el, să tacă, să reprime? Când vine vremea să se transforme din copil în băiat/bărbat, puternic, care nu plânge? Ce trebuie și cum să îl învăț? Trebuie să-mi educ copilul, pentru că e băiat, să își reprime sentimentele, emoțiile? Să îi spun că bărbații nu plâng? Că lacrimile sunt slăbiciune, că trebuie să se ascundă, să se ferească, să se prefacă? Sau, pur și simplu, el le va învăța singur pe toate, în felul lui, în ritmul lui, așa cum îi va sta în fire, pentru că e ceva ce-are în gene?