Am văzut filmul ăsta, Valentine’s day, zilele astea. Dar, dincolo de faptul că e un adevărat cockteil de staruri – eu una nu am mai văzut un alt film cu atât de mulţi actori cunoscuţi, nu neapărat şi buni dar cunoscuţi (Jessica Alba, Kathy Bates, Jessica Biel, Patrick Dempsey, Jamie Foxx, Jennifer Garner, Queen Latifah, Asthon Kutcher, Julia Roberts, Anne Hathaway, etc. ) – mi s-a părut slăbuţ.
Adică, acţiunea, fiind plasată pe prea multe planuri, mi s-a părut puţin prea superficială, nereuşind să surprindă suficient nici unul dintre planuri. Ok, înţeleg ideea… americanii şi obsesia lor pentru ziua recunoştinţei sau ziua îndrăgostiţilor. Şi sfârşitul lumii dacă lucrurile nu ies aşa cum vor ei. Desigur, la final de zi, e absolut obligatoriu ca toate să fie cu happy end, indiferent cât de absurde sunt . Adică, na, un tip îşi cere iubita de nevastă, ea acceptă, el încearcă să-şi ajute o prietenă care nu ştie că iubitul ei e însurat, logodnica se răzgândeşte între timp, îl părăseşte şi la final de seară, cei doi buni prieteni ajung să formeze un cuplu şi sunt, desigur, şi îndrăgostiţi. Cât de superficial şi fals poate fi? Fiind prea multe staruri pe minut,a pierdut, fiecare dintre ei, locul pe podium şi s-au transformat în roluri secundare, chiar şterse. Ideea e ok dar prea e dusă la extrem. Ei na, ce-o fi aşa de rău să nu sărbătoreşti, că nu ai chef, ziua îndrăgostiţilor? Deci, filmul e ok dar… nu e nu ştiu ce. Păcat. Cred că s-ar fi putut mai mult. Eu m-am uitat la el pentru Julia Roberts care, de fapt, are un rol infim deşi drăguţ.
0
Articol anterior
3 comments
Poate aşa te înveţi minte să nu te mai uiţi la filme americane, alege-s-ar prafu’ de naţia lor de nemernici!
Mai bine semnează petiţia asta, deşi mi-e teamă că e prea tîrziu. Altfel n-o să mai vezi tu nici măcar trailere, darămite filme întregi, ori muzică, ori măcar să împrumuţi o poză de pe un site, o reţetă de salată sau un citat.
Auzi… restul, sunt mai buni? Adică, alţii decât americanii…
Hmm… cu restul, vom vedea ce-o fi… şi ˝bucuroşi le-om duce toate…˝, vorba lui Eminescu…
🙂
Am văzut filme franţuzeşti de mare clasă. Nu-mi cere nume, ştii că n-am memorie… da’ au fost de-alea de se termină şi genericul şi eu tot mai stăteam acolo, cu privirea în gol, încercînd să opresc din învîrteala lor frenetică, rotiţele din mintea-mi.
Am văzut filme japoneze, despre prietenie, onoare, familie… filme în care nu de puţine ori eroul principal nu trăieşte „bine-mersi pe vecie”, ci îşi dă viaţa pentru un principiu sau altul, ceva de care naţia aia de imbecili habar n-are, că doar la ei totul se termină cu pupături şi fericire totală.
Am văzut filme tailandeze (cu Tony Jaa, „Jeeja” Yanin Vismitananda), coreene, chinezeşti, spaniole, italiene (comediile lui Lino Banfi de pe vremuri, cîte rîsete mi-au smuls! :lol:). Am văzut chiar şi vreo două-trei indiene (îţi recomand Dostana!). Din toate am rămas cu nişte idei noi, cu viziuni diferite despre om, lume, viaţă, etc., cu sentimente puternice, sau cel puţin am rîs cu lacrimi dacă au fost comedii.
După filmele americane rămîn doar cu un gînd: „am mai văzut o porcărie”. Şi m-am cam săturat de masochism.
Am să-ţi fac odată o listă, să-mi spui cîte dintre ele le-ai văzut pe un post TV românesc, cîte dintre ele sînt disponibile pe DVD în magazinele româneşti, cîte dintre ele au beneficiat vreodată de reclamă (oficială) – indiferent sub ce formă – în ţara asta. Şi probabil chiar ăsta-i motivul pentru care se inventează asemenea „acorduri” internaţionale: să ne taie accesul la alternative, ca să fim după aceea supuşi unor „prelucrări” stricte, controlate (vezi „hemoragia de Seagal„ de pe ProTV şi Antena1 – singurele posturi TV pe care le pot urmări aproape decent).
Comments are closed.