Trei ore petrecute în sala de așteptare a unui medic de familie poate fi o adevărată aventură, cu atât mai mult într-o după amiază când spațiul acela de 20 de metri pătrați e ticsit, de-a dreptul, cu oameni și prunci. De toate felurile.
Nu vreau să spun că, na, locuim în România și de aceea lucrurile merg așa cum merg. Că altundeva o mamă cu un copil bolnav n-are trebui să aștepte ore întregi pentru o consultație expeditivă de câteva minute și să plece mai nelămurită decât la sosire. Nu vreau să fiu în tabăra celor – mulți, o știu bine – care se plâng, pentru tot ce nu merge bine, că așa-i în România. Părerea mea e că noi, ca oameni, toți, suntem de vină. Doctorița de familie că nu-și face un sistem – absolut banal – de programări, pacienții că nu respectă nici măcar simplul cod al bunului simț care spune că e frumos să-ți aștepți rândul, nu să te bagi în față, etc. Eu cred, vreau să cred, că și aici, la noi, ar putea să fie mai altfel. Mai bine.
Nu am încercat niciodată să fac din Marc un copil – păpușă, adică unde îl pun, acolo să stea, dimpotrivă, îmi place când e sociabil și deschis dar… pe de altă parte, cred că orice copil ar trebui să fie învățat cum să se comporte în public și să respecte niște reguli simplu. Cred că fiecare dintre noi, copii sau adulți, putem fi oricum atâta timp cât nu deranjăm pe alții. Admiram ieri o fetiță de vreo trei ani, absolut superbă, blondă, cârlionțată, cochetă, o fetiță năzdrăvană. Se cățăra pe canapele, pe măsuțe, își băga năsucul obraznic peste tot și îmi ziceam că e exemplul copilului care va deveni un adult descurcăreț, cu tupeu, atât de necesar în lumea în care trăim. Mă uitam la Puștiul care stătea cuibărit lângă mine și urmărea liniștit toate în jur și îmi ziceam că aș fi preferat să fie așa, volubil, deschis, neastâmpărat, ca să nu am sentimentul că, într-o lume a leilor, un mielușel ca el nu prea are șanse. Asta până când, pentru că i-a fost atrasă atenția asupra unui lucru, și nu i-a convenit, fetița a început să se arunce pe jos, să țipe, să dea din mâini și din picioare, să se zvârcolească, la propriu, în brațele mamei care încerca să o liniștească spunându-i – bine, bine, nu mai plânge, poți să faci ce vrei tu, hai, n-a vrut mama să te supere. Am rămas așa, nedumerită. Îmi pun mereu mii de întrebări și mă îndoiesc de capacitatea mea de a educa un copil dar… Puștiul nu mi-a făcut niciodată astfel de scene și orice neînțelegere o rezolvăm discutând… aseară am simțit, sincer și fără falsă modestie vă spun, că am un copil fantastic. A rezistat să aștepte trei ore în sala aia, ceea ce mi se pare absolut nefiresc, și în tot timpul ăsta am citit toate literele de pe sertarele cu fișe medicale, am povestit tot ce se putea povesti, am recitat poezii, ne-am uitat la alți copii, am râs, am glumit, ne-am pierdut răbdarea și am luat-o de la capăt. Dar n-am deranjat pe alții, n-am făcut scandal, n-a trebuit să-i atrag atenția nici măcar o dată. Cât, oare, din ceea ce e un copil, e educație și cât fel propriu de-a fi? Că eu mă uit la Puști și îl văd atât de cu bun simț, cu sensibilitate și atenție pentru toate, și nu știu de unde le are pe toate, serios. Am spus-o, și-o repet, el e un copil mult, mult mai bun decât sunt eu, ca mamă…
Într-o sală de așteptare plină de oameni sunt inevitabile poveștile de viață. Sfaturile de la alți părinți care, desigur, știu mai bine ce și cum. Privirile, admirative sau acuzatoare, ale unuia sau altuia… Păreri despre toate tipurile de medicamente și tratamente de pe lumea asta. Oamenii se folosesc de orice prilej pentru a-și împărtăși probleme, pentru a-și etala cunoștințele… Mie-mi place să ascult, să privesc dar nu să intru în discuții. Și mă întreb cu cine o semăna Puștiul? Oricum, întotdeauna plec de la cabinetele medicale cu un gust amar, cu un sentiment de apăsare interioară, de neputință în fața vieții. Și Puștiul, cam la fel.
0
Articol anterior
4 comments
M-apucă tremuratul cînd mi-aduc aminte. Ajungeam „în vizită” la Policlinică lunar, uneori chiar şi de două ori pe lună. Aşteptarea era cam de acelaşi ordin: al orelor. Acelaşi spaţiu înghesuit, într-o casă veche, pe colţ, la intersecţia a două străzi. Da, cred că erau mai puţin de 20mp în acea sală de aşteptare, cu scaune din lemn melaminat şi schelet metalic, o sobă ce-mi părea pe atunci uriaşă şi cîteva afişe imbecile pe pereţi – aceleaşi de-a lungul anilor. Mirosea a boală – n-aş şti să definesc exact mirosul respectiv, dar numai gîndul la el îmi provoacă deja greaţă. De mirosul de spital ori de farmacie nici nu mai vorbesc – dar acolo, din fericire, nu era farmacie, ci doar un (fel de) cabinet medical pentru consultaţii, cu prea puţine medicamente, doar pentru cazurile de urgenţă.
Mergeam acolo pentru un singur lucru: reţeta. Invariabil, acelaşi diagnostic. Invariabil, aceeaşi reţetă: antibiotice. Nu ştiam nici atunci şi nu ştiu nici acum de ce trebuia să pierdem atîta timp acolo, cînd ştiam şi eu, şi maică-mea, şi medicul şi toată lumea din jurul meu, ce aveam şi cum se trata. De fapt, acum ştiu de ce: pentru a justifica un sistem. Iar un alt sistem cerea justificare de la acel sistem: pentru lipsa mamei de la serviciu, pentru lipsa mea de la grădiniţă ori şcoală… Totul se făcea – şi continuă să se facă – în conformitate cu sistemele. Cu şabloanele.
Acolo, în sala de aşteptare, eram cuminte. Atît cît poate fi un copil cu febră şi gîtul umflat, care se tot întreba de ce trebuie să iasă pe străzi şi să meargă pe jos atîta drum, slăbit fiind, în loc să stea în pat să zacă, luîndu-şi medicamentele, de fiecare dată aceleaşi. Atunci cînd îmi amorţeau bucile de la scaunul tare, mă mai ridicam şi făceam cîţiva paşi, dacă era loc mai număram dalele negre de gresie ca să văd dacă sînt la fel de multe ca cele albe, mă uitam curios în camera cealaltă unde era acel fişet enorm şi-mi închipuiam ce grozăvii de boli or fi scrise pe fişele bolnavilor, căutam să mă feresc de ceilalţi copii de teamă să nu iau de la ei cine-ştie-ce alte boli şi cînd simţeam că mi se înmoaie picioarele şi mă ia cu leşin, mă scurgeam în poala maică-mii şi mă plîngeam: „mami, mai e mult pînă intrăm şi noi, că nu mai pot să stau, mi-e rău?” Iar ea, un pic jenată, ce-ar fi putut să-mi spună decît: „Uite acuma, după bebe ăsta mic intrăm şi noi”, ceea ce evident însemna încă vreo oră-două de aşteptare.
Ei da, e o plăcere să vezi că unele lucruri nu se schimbă nici măcar după patruzeci de ani…
Și noi, tot sclavi ai sistemului suntem. 🙁
A mea se cam agită, și uneori se trântește cu fundul de pământ. Nu o alint, o cert, îi mai dau și una la fund, dar ăsta e copilul. De mică s-a dezvoltat mai bine locomotor decat verbal, deci nu vorbim dar gesticulam mult. Când merg cu ea la un spectacol țopăie, dansează, nu stă o secundă pe scaun.
Eu chiar nu vreau să judec felul nimănui de a educa un copil… cred doar că tot sunt niște reguli care trebuiesc respectate, mai ales atunci când felul nostru de a fi incomodează pe alții. Dar e mult de discutat pe tema asta și nici nu există un manual după care să ne luăm când creștem un prunc. Doar facem tot ce putem, nu? 🙂
Să fie sănătoasă!
Comments are closed.