Despre dependenţe

Nu sunt dependentă de nimic. Nu ştiu dacă asta mă cataloghează drept un om fără griji (ceea ce nu sunt) sau, dimpotrivă. Însă, îmi dau seama că nimic nu îmi este indispensabil. Nimic material, e clar.
Nu sunt dependentă de dulciuri sau alte chestii. Când ţin diete – pe care, întotdeauna, le abandonez pe parcurs – nu simt cu stringenţă lipsa ciocolatei – apropo de asta, vara trecută Milka a avut o ediţie limitată de ciocolată cu mentă, yummy, păcat c-au limitat-o de tot – nu urlu după cartofi prăjiţi cu grătare suculente sau după alte „bunătăţi”… eventual mi-e mai foame decât de obicei şi asta-mi dă o stare proastă… 🙂
Nu fumez, nu beau cafea. Ideea de fumat m-a atras prin adolescentă dar nu şi ţigările în sine. Găştile de bârfo-fumători adunate prin băi sau unghere de clădiri nu m-au atras nicicând, nici fumatul de fiţă nu mi-a făcut cu ochiul, aşa că am zis pas acestei ” îndeletniciri”. Mi-amintesc că, prin facultate, într-o joacă stupidă de-a „îţi arăt eu cât rău pot să-mi fac singură doar ca pe tine să te doară asta” m-am apucat să „consum” un pachet de ţigări pe care l-am terminat în vreo oră, singură, pe-o bancă, pe-un teren de sport, într-o zi de vară. M-am chinuit, am tras ca nebuna din ţigări, mi-am umplut cât am putut plămânii cu nicotină în speranţa că voi ajunge într-o stare mai puţin… lucidă. N-am reuşit decât să obţin o durere de gât destul de urâtă. În rest, nimic. Cafeaua – îmi place mirosul, nu şi gustul. E amară. Ceva iarbă parc-aş încerca o dată dar, tot aşa, doar din dorinţa de-a mai pierde un pic controlul. 🙂
Nu sunt dependentă de cumpărături. Nu mor după o rochie văzută-ntr-o vitrină, după poşeta din piele de leopard ultimul răcnet (modelul poşetei nu leopardul) sau sandalele cu toc de 15 cm (pe care oricum nu le-aş putea purta, la cei 1.75 m ai mei, sunt un pic cam mult). Desigur, îmi place să fac cumpărături, să caut şi să-mi aleg lucruri însă nu fac din asta o obsesie. Nu mă îmbată mirosul hainelor, nu înnebunesc de nevoia de-a fi „la modă”, nu hoinăresc prin mall-uri doar de dragul de-a fi la curent cu noutăţile. Trendul e, după mine, mine un moft, nu o necesitate.
Nu sunt dependentă de bijuterii. Nu visez noaptea coliere de perle, nu inventariez în cutiuţe de bijuterii aur, platină sau alte metale preţioase, nu îmi găsesc alinare cumpărându-mi cristale Svarowski. Eleganţa, bunul gust, nu constă, pentru mine, în etalarea, eventual cât mai ostentativă, a câtor mai multe bijuterii. Ciudat, fără s-o fac intenţionat, am ajuns să nu mai nici un gram de aur pe mine (sau în mine, c-am renunţat de-o vreme şi la pierce-ul din buric).
Nu sunt dependentă de lucruri. Mă străduiesc să-mi dau seama dacă există vreun lucru de care mi-ar fi greu să mă despart. Desigur, ţin mult la cărţile pe care mi le-am cumpărat – multe cerându-mi sacrificii materiale – de-a lungul anilor, ţin mult la albumele de fotografii, destul de multe, ţin şi la alte nimicuri care îmi aduc aminte de întâmplări drăguţe însă, în esenţă, dacă ar trebui să mă lipsesc de ele, aş putea s-o fac. Se pare că nu mă ataşez, cu adevărat, de lucruri. Nici nu ştiu dacă e rău sau bine.
În schimb, ca o răzbunare pentru toate lipsurile astea pe care nu le simt, cu siguranţă am fost, sunt, şi voi fi, cumplit de dependentă de afecţiune. De apropiere, de sentiment de apartenenţă, de apreciere şi confirmare a aceste aprecieri. Din partea oamenilor. De asta luptele mele-s, cele mai multe, legate de oameni şi de acţiunile lor. De asta mă afectează atât de mult fiecare gest. Mi se spune – mereu mi s-a spus – că pun prea mult suflet, că judec tot ceea ce mi se întâmplă mai mult cu sufletul şi mai puţin mental… că aşteptările-mi sunt toate extreme pentru că invesţiile-mi sunt de asemenea, extreme.
Voi, vă ataşaţi mult de lucruri? Sunt lucruri de care nu v-aţi putea lipsi?
Care vă sunt dependenţele?