Alba neagră

Vă aduceți aminte de jocul acela? Cu niște bucăți de cauciuc de formă rotundă, trei, dintre care unul are un marcaj diferit. Și le învârte cineva în fața ta tot arătându-ți-le și pe față și pe verso și tu trebuie să ghicești care e cel marcat?! Mai țineți minte?
Când eram eu copil chestia asta o făceau șmecherii, pe bani. Odată, prin școala generală, nu mai știu ce clasă, m-au trimis ai mei la piață. Acolo, la o masă era multă lume adunată în jurul unui individ de-ășta care își tot băga în buzunar banii pe care oamenii naivi îi pierdeau. M-am oprit și-am urmărit vreo două jocuri. Ceea ce omul acela făcea mi se părea atât de banal, vedeam așa de clar unde-i poziția elementului câștigător și nu înțelegeam de ce oamenii nu sunt la fel de atenți ca și mine. Și am intrat în joc. Cei 100 lei primiți pentru cumpărături au devenit miza. Eram convinsă că-i voi dubla. Și-am fost extrem de atentă. Da, știam clar, piesa marcată e cea de pe o margine. Însă, când am pus mâna pe ea, era o piesă nemarcată, piesa mea se afla în cealaltă margine. Eram năucită, pierdusem banii, nu înțelegeam unde greșisem. (mi-am dat seama pe urmă, în ultimul moment omul răsucise ziarul – desigur, se juca pe ziar, strategie, și ceea ce inițial era în stânga se afla acum în dreapta – și pozițiile s-au schimbat). Simțeam că e nedrept. Nu că sunt copil și omul ăla mi-a luat banii, nu, pentru că eu vroisem să joc. Ci pentru că nu fusese decât un joc murdar.
Cam așa simt și eu că e viața. Un joc de-ăsta iluzoriu. Când crezi că știi exact unde-i piesa câștigătoare, o jonglerie parșivă a vieții ți-arată că, de fapt, nu te bazai pe nimic real. Și totuși, continui să joci.
(continuarea întâmplării e amar amuzantă, știu că umblasem plângând pe stradă și-i rugasem pe oameni să-mi dea bani, că i-am pierdut la joc și nu mă puteam întoarce acasă fără. desigur, nu i-am primit, erau mulți bani atunci. ce-a fost acasă, nu mai știu.)