Torino…

… pentru care merită așteptarea. Fără nici o urmă de îndoială.
Cu cât vizitez mai mult Italia, parcă cu atât o descopăr tot mai fermecătoare, tot mai ofertantă din punct de vedere turistic, tot mai plină de surprize.
Torino a fost una dintre ele. Călătoria cu trenul, de la Milano, a durat două ore, parcurse rapid și total neobositor. Am găsit Torino, în prima zi, mohorât. Un oraș ploios, acoperit de-o pătură de nori prea joși, prea cenușii. Și totuși, am pornit la pas, acompaniată de umbrelă, în descoperirea orașului piemontez.
Norocul a fost că regiunea centrală a orașului străbătut de un râu care se numește Pad – Po, în italiană – este formată din clădiri construite cu un fel de galerii care mărginesc clădirile și dau în stradă și poți, astfel, să parcurgi o distanță considerabilă prin aceste galerii, ferit de ploaie… așa am și făcut, a fost întrucâtva de folos deși, după câteva ore de plimbat printre picuri și adieri reci de vânt, tot udă la picioare am ajuns la hotel. Oricum, mi-a plăcut, straniu, pentru că nu apreciez deloc ploaia, mai ales aceasta, rece și deasă, orașul, așa cenușiu cum era. Mi s-a părut elegant, vechi dar totuși foarte actual, mi s-a părut sobru, încărcat de istorie la fiecare pas, exact așa cum îmi place mie Italia. Piazza Castello, Palazzo Madama, catedrala Sf. Ioan Botezătorul unde se găsește Giulgiul din Torino, Palazzo Reale, simbolul orașului, Mole Antonelliana, celebra clădire care se zice c-ar semnifica degetul sfidător al lui Mussolini, Piazza San Carlo cu bisericile gemene etc, toate le-am văzut în ziua în care ploaia n-a încetat deloc.
Dar Torino, dincolo de izul istoric autentic, are ceva aparte. Alpii. E străjuit la vest și la nord de Alpi. Și e fantastic, vă spun. În prima zi, când ploua, nu se vedea nimic. Plafonul de nori era prea jos. Luminozitate, redusă. A doua zi, însă, cu-n cer senin de primăvară, Torino parcă și-a schimbat ținuta, în haine de sărbătoare. De sus, de pe Monte dei Cappuccini, orașul oferă o priveliște superbă. Combinația aceea de vechi cu nou, clădirile impozante, râul marcat de maluri construite ca niște fortărețe care acum adăpostesc taverne, toate astea încadrate de uriașii albi care-și pierd culmile printre nori, la propriu, fac din Torino un loc aparte care merită vizitat. Măcar pentru plăcerea de-a privi de-acolo, de sus, de-a realiza cât de fantastică poate să fie combinația între natură și ceea ce omul a construit. Tot acolo, pe colină, a fost și-o biserică extrem de cochetă, Basilica Santa Maria del Monte, care mi-a plăcut tare mult. Și mă aflam acolo în prima zi a săptămânii patimilor, după calendarul lor, catolic, biserica era absolut goală, micuță, cochetă, primitoare.
Torino e istorie, e industrie – imensa fabrică Fiat e cea care asigură locuri de muncă pentru mare parte din locuitori, e natură splendidă – pe lângă Alpii care-ți fură privirile, Torino are niște parcuri superbe, e spiritualitate – ceea ce predomină în toată Italia, de altfel, e ciocolată – v-am mai spus de celebra Gianguia, e promenadă și e Jocurile Olimpide de iarnă din 2006. Și încă multe altele pe care eu, în timpul scurt petrecut acolo, n-am avut timp să le descopăr.
Mi-a plăcut. Și poate c-am să mă întorc, să pedalez o bicicletă pe acolo, de data aceasta vremea nu mi-a permis. Câteva poze, așadar.