Frica

Dintre toate sentimentele care pun stăpânire pe noi şi ne influenţează viaţa, cred că frica e sentimentul ce ne caracterizează cel mai mult.
Încrederea, nevoia de împlinire, dorinţă de viaţă, chiar şi dragostea, sunt, cumva, pe plan secund.
Toata viaţa ne e frică de câte ceva. Mereu ne temem, facem paşi inapoi din cauza nesiguranţei, renunţăm la a trăi aşa cum simţim din cauză că ne e teamă.
Ne e frică de necunoscut, ne e frică de schimbare, ne e frică de prea multă implicare, ne e frică de singurătate, ne e frică de prea multă apropiere, ne e frică de viaţă chiar.
Ne e frică de tot ceea ce nu putem stăpâni. De tot ceea ce are putere asupra noastră. De tot ce ne face vulnerabili. De tot ce ne dezvăluie lumii aşa cum suntem – slabi.
Mie îmi e frică de multe lucruri, probabil de mult prea multe şi, mare parte din viaţă, mi-o petrec străduindu-mă să-mi înving temerile, nesiguranţele.
Însă, în acelaşi timp, tocmai lucrurile de care mi-e frică mă şi atrag.
Mi-e frică de zgomotele întunericului şi totuşi mă simt bine pierzându-mă în braţele lui.
Mi-e frică de imprevizibil, de necunoscut şi-n acelaşi timp sunt simt nevoia de-al explora.
Mi-e frică de tot ce se ascunde în adâncurile apelor dar apa mă fascinează tot aşa cum o face albastrul cerului.
Mi-e frică de pericolele de pe şosea însă şofatul e o plăcere pentru mine, şi-acolo, la volan, mă simt în siguranţă.
Mi-e cumplit de frică de singurătate dar, parcă mă transform într-un om tot mai singuratic.
Cred că cel mai mult mi-e frică de nesiguranţă. Probabil pentru că, de asta am avut mereu parte.
Mi-e frică de momentele în care nu mă mai simt sigură pe mine, când nu mă simt sigură pe ceilalţi, când, sub mine, pământul se clatină. Când pierd controlul asupra unei situaţii intru în panică şi sistemul de meu intern de apărare se activează automat căutând soluţii care, poate, nici nu-s necesare. Mintea mea lucrează febril. Se asigură că există o uşiţă de scăpare încă înainte de-a fi necesară evadarea. Şi-atunci când simt că se coboară cerul peste mine, că totu-i întunecat, pe undeva se strecoară un fir subţire de speranţă menit să mă scoată, mai devreme sau mai târziu, din starea aia proastă – şi siguranţa să revină. Aşa cum ştiu că întotdeauna există ceva mai rău ce se poate întâmpla, aşa ştiu că drumul, oricum ar fi, trebuie continuat până la sfârşit, indiferent cât de mult ai vrea să te lungeşti undeva pe jos şi să rămâi acolo. E inevitabil, vine vremea să te ridici şi să continui. Cum poţi.
Vouă, de ce anume vă e frică cel mai mult?