… scrie pe undeva în cartea Ai toată viața înainte, a lui Romain Gary.
Mai mult renunțăm decât luptăm pentru lucrurile pe care ni le dorim. Poate pentru că e mai ușor să abandonăm, decât să ne depășim limitele. Să alegem, voit sau nu, să nu facem eforturi, decât să insistăm. Nu mă uit în alte curți, vorbesc de mine însămi. Și-mi reproșez tare multe. Mi se spune că sunt prea dură cu mine, dar nu cred că e așa. Cred că toate așteptările pe care le am de la mine vin doar din sentimentul că sunt capabilă să dau curs acelor așteptări și e necesar să găsesc resurse și motivație pentru a realiza lucrurile.
Și vreau s-o fac. Am multă dorință de-a mă implica în multe lucruri… însă, entuziasmul nu rezistă, dom’le, nu rezistă. Se duce, la prima pală de vânt, se duce. Și o iau mereu de la capăt, căutând noi și noi mecanisme care să mă facă să funcționez într-un ritm mai constant. Dar deh, azi sunt sus, mâine jos, n-am cum să văd lucrurile pe aceeași linie, din același unghi.
Știu și că trebuie să nu încetez să cred. Și să visez. Să fiu deschisă la tot ceea ce viața îmi servește, ironic, sau nu. Să nu mă împiedic de fiecare pietricică. Nu-mi prea iese, recunosc. Am prea adesea senzația că-mi scapă hățurile din mână și mă duc de-a dura. Și observ că se întâmplă mai ales atunci când las visurile deoparte. Când mă pierd prin hățișurile vieții de zi cu zi. Când uit că sunt multe lucrurile pe care-mi doresc să le realizez.
Asta facem cu toții, cred.
(fotografia e de la Balloon Fiesta din 2013 și mi-e tare dor de zbor și de visul ăsta frumos!)
5 comments
Mulţi chemaţi, puţini aleşi. La fel de valabil cu visurile (nu visele – alea-s himere de-o noapte). Iartă-te pentru ceea ce nu poţi. Iubeşte-te pentru ceea ce ai realizat.
>:D<
Visurile, desigur, știu perfect diferența dintre visuri și vise, doar că am pus citatul ca și-n carte… 🙂 Visele, alea de noapte, deh, nu prea apucă ele să îmbătrânească…
De iertat, încă nu știu cum se face. Poate o să aflu, poate nu, dar ceea ce e cert e faptul că… continui.
Cât despre iubire, cam același lucru e.
Traduttore = traditore. 😀
Prin iertare ajungi la iubire. Tu continui să cauţi dar simt că parcă n-ai vrea să găseşti, ţi-e teamă de ce se va întîmpla după asta. Neîmplinirea atîrnă foarte greu, crede-mă. Hai, găseşte iertarea şi uşurează-ţi sufletul, zborul îţi va fi mult mai uşor după aceea. 🙂
Un weekend cît mai plăcut îţi doresc! @};-
Dar visele care se implinesc sunt molipsitoare:). As spune ca sunt cateva chestii de care m-am molipsit de cand te citesc: bicicleta, sa zbor in Capadocia cu balonul (nici nu m-as fi gandit inainte), sa-mi permit sa fiu slaba (sa gresesc, sa ma zvarcolesc, sa sper,sa cred). SI apoi pentru unele vise fie nu era timpul lor, fie nu erau potrivite pentru noi, fie nu erau ale noastre dar se infiltrasera printre cele proprii. Uneori si incrancenarea de a finaliza ceva ce nu mai este al tau nu e vis…am incercat, nu a iesit, ma scutur de praf, zambesc si next. Eu sunt campioana in amanari si delasari…de lene pur si simplu. Acum incerc sa invat sa ma bucur de lene in loc sa ma simt vinovata, daca tot barba la menta macar sa o fac cu gratie.
Spor la tricotat vise:)
Pfuai, Anca, ce-mi scrii tu… mă lasă fără cuvinte și mă face să zâmbesc, așa, cu sufletul! Așa e, visurile care se împlinesc ne dau aripi și ne fac să credem mai departe. Poate că ar trebui să vorbesc și despre ele, că s-au adunat destul de multe…
Atâta de bine-mi prinde să știu că și alți-s ca mine. Că entuziasmul ăsta, bată-l vina, nu doar de mine nu se lipește cum mi-aș dori.
Să tricotăm, zic.
Tare mulțumesc!!!
Comments are closed.