Aproape de noi. Sau nu.

Roşcăţica mă pune să răspund la o întrebare – care sunt animalele de companie pe care ți le-ai dori sau pe care le ai deja? – însă, pentru mine, nu-i uşor. Varianta simplă, şi scurtă, ar fi să scriu că nu îmi plac animalele. Punct.
Dar nu e chiar aşa.  E adevărat, lucrurile pe care nu le pot controla mă obligă la o atitudine rezervată, defensivă şi, poate mi-e frică de imprevizibilitatea animalelor, poate e de vină modul în care am crescut, poate… cine ştie. Ideea e că n-avem o relaţie. Eu cu ele, ele cu mine.
Am crescut între betoane. În rarele ocazii când interacţionam cu câte un câine sau vreo pisică rătăcită – vouă nu vi se pare că pe vremea lui Ceauşescu erau mai puţine animale maidaneze? – mi se spunea că trebuie să mă feresc de ele, pot să-mi facă rău, au purici, pot transmite boli, etc. Şi nu mă apropiam. Probabil, mai degrabă de teama de ele decât de cea a părinţilor. În rest, animale însemnau pentru mine caii prinşi la căruţe, puii de raţă şi mieii din pieţele primăvăratice, porci alergaţi, printre blocuri, pe ultimul drum al vieţii lor, şoareci şi şobolani ce bântuiau prin beciuri de bloc. Mi-aduc aminte de o vacanţă, eram în clasa a şasea, când m-au lăsat la ţară, pentru prima oara şi singura oară, la o mătuşă îndepărtată… în a doua zi plângeam să mă duca la tren să plec acasă, mi-era frică de câinele gospodăriei, de vaca pe care trebuia s-o păzesc, de broaştele ce mişunau pe-acolo şi, cel mai mult, mi-era teamă de multitudinea de zgomote ale nopţii într-un vârf de deal. Îmi ziceam atunci că în vene îmi curge sânge de oraş şi, în naivitatea mea, mă şi simţeam mândră de asta. Râdeţi, da, aveţi de ce. 😀
Deci, animalele îmi plac. Dar nu poate fi vorba de apropiere, de afecţiune. Dacă ar fi să-mi doresc apropierea unora, mi-ar plăcea caii. Dar mi-e teama de ei. Singura oară când am atins unul a fost în ziua în care, îmbrăcată în rochie albă de mireasă, m-am încăpăţânat să demonstrez că pot. Pe sub rochie nu se vedea cum îmi tremură genunchii în timp ce mâna mea îi mângâia coama bogată şi nările lui fremătau la câţiva cm de obrajii mei.
În plus, am o problemă cu captivitatea. Mie nu mi-ar plăcea o cuşcă, nici de aur să fie. Cred că păsările sunt făcute să zboare, să exploreze cerul, nu să trăiască în colivii, cred că animalele au nevoie de libertate în natură, nu de cuşti sau spaţii limitate, în apartamente. Cred că, pentru a ne satisface nouă nişte mofturi, bucurii sau oricum vreţi să le zicem, trecem peste starea lor de bine. Nu generalizez, nu judec şi nu acuz. Doar îmi spun părerea. Poate că e doar o scuză pentru lipsa mea de implicare.
Cică se spune că oamenii buni se apropie de animale, le iubesc. Eu am nevoie de apropierea oamenilor. Ce soi sunt?
🙂