Drumuri şi cărări şi alegeri.

Timpul îi schimbă pe oameni sau timpul schimbă percepţia noastră asupra celor din jur?
Aveam 19 ani. Eram tânără, complexată, plină de temeri şi cumplit de însingurată. N-aveam prieteni şi credeam că am probleme în a lăsa oamenii să se apropie de mine. Din oglindă îmi rânjea un chip ce-l asociam răţuştei cele urâte din poveste. Îmi ziceam că aşa e normal, că am înscris pe frunte ceva ce-i face pe oameni să nu mă dorească aproape. Sufeream şi mă închideam şi mai mult în mine.
El era un bărbat matur. Avea vreo 35 de ani. Drumurile noastre se intersectau secvenţial, prin intermediul jobului pe care-l aveam. Avea pentru mine cuvinte frumoase şi aprecieri pe care nu credeam că le merit. O vreme, mi-a însoţit paşii într-un drum al prieteniei în care mi-am pus multe speranţe. Îşi petrecea timp cu mine, simţeam că ies din găoace, că pot să mă exprim, eram recunoscătoare pentru lecţiile de viaţă pe care mi le dădea. Îl priveam cu admiraţie. Era un tip cult, cu preocupări mult diferite de ale celorlalţi. Trăia într-o altfel de lume, o lume în care trăirile erau mai importante şi alergătura după avantaje materiale conta mai puţin. Îl vedeam fericit în lumea aceea a lui şi-mi doream un drum similar. Mă înconjura cu multă afecţiune şi mă îndemna să lupt pentru visurile mele, îmi spunea mereu că viaţa trebuie trăită iubind. Îl admiram, mult, mult, mult.
Drumurile s-au despărţit, distanţa fizică şi-a întins tentaculele şi asupra celei sufleteşti şi, după o vreme, legătura s-a rupt. Au rămas doar amintirile, frumoase, speciale, îmbrăcate într-o aură de tandreţe şi emoţie.
În seara asta, după vreo 10 ani, ne-am întâlnit. Pur întâmplător. M-am bucurat, sufletul mi-a tresărit de emoţia revederii şi, în acelaşi timp, m-a întristat cumplit. Şi nu pentru că anii şi-au pus amprenta asupra aspectului fizic şi în faţa mea se afla un bărbat, între două vârste, cu care timpul n-a fost chiar cruţător… ci pentru că nu i-am regăsit strălucirea din privire, pentru că nu l-am mai putut privi, deşi de-o statura cu mine, aşa cum o făceam cândva, ridicându-mi privirea spre el, spre locul acela, undeva sus, unde se afla. Acum, în faţa mea se afla un bărbat cumva înfrânt de viaţă. Un bărbat ce-a renunţat, rând pe rând, la visurile pe care el chiar le trăia, lucrurile acelea la care eu aspiram, pe care le priveam ca fiind aparte. Din OMUL acela care-mi făcea sufletul să vibreze atunci când îmi vorbea, cu o pasiune nestăvilita, de ceea ce-l făcea pe el fericit, am simţit că acum a rămas doar… un om. Era, demult, un OM care-mi dădea sentimentul că, în viaţă, în lume, e posibil să ajungi acolo unde doreşti. Îl vedeam stânjenit înaintea mea, probabil trecându-i prin minte aceleaşi lucruri. C-a pierdut lupta.
Şi mă întreb, cu o durere crâncenă în suflet, dacă viaţa e cea care-şi pune amprenta într-un mod atât de crud asupra drumului nostru prin ea, sau e de vina lipsa noastră de consecvenţă şi modul în care ajungem să ne resemnăm, acceptându-ne, într-un sfârşit, chiar aşa, deloc ceea ce ne doream a fi, sau…