Her. Nu, nu și nu!

Am văzut multe filme în ultima vreme, câteva dintre ele chiar deosebite, care mi-au transmis diferite mesaje și emoții – The Butler, 12 years a slave, The boy in the striped pijamas, Killing me softly – dar nici despre unul dintre ele n-am simțit să scriu, așa cum simt acum, despre filmul Her.

(sursa foto)

E un film, fără îndoială, interesant și bine făcut. Dar nu, nu, nu!!! Așa striga ceva în mine, întruna. În toate cele 120 de minute ale filmului, am simțit nevoia să mă împotrivesc. Dacă ăsta e viitorul, dacă tehnologia, în ritmul amețitor în care evoluează, acolo ne duce – și eu, cred sincer că orice e posibil – mă bucur că trăiesc în vremurile în care ce se întâmplă în film e doar poveste.
E drept, mi-au plăcut pantalonii cu talie înaltă ce par a fi purtați de bărbați în viitor, m-a amuzat veșnicul portocaliu din garderoba personajului principal, m-am imaginat distrându-mă cu un joc cu hologramă și m-am minunat de ideile de invenții care le vin oamenilor… dar n-am putut să trec dincolo de senzația de fals, prezentă în toate. De la scrisorile scrise la comandă, în numele altora, până la ideea filmului, îndrăgostirea, pierderea de sine, de un sistem de operare.
Mi s-a părut trist și hilar în același timp și-am simțit ca pe-o răzbunare momentul din film în care, spre final, când personajul principal întreabă – de câți alții mai ești îndrăgostită în acest moment? – sistemul de operare-i răspunde fără exitare – de 641! A fost, cumva, dovada faptului că oricât ai vrea să crezi, o astfel de relație, e oricum, dar nu reală. Tu, ca om, poți să te îndrăgostești de orice îți oferă ceea ce ai nevoie, orice-ți satisface niște așteptări, umple niște goluri… pentru că asta suntem, umani fiind, un complex de nevoi, dorințe, speranțe, așteptări. Sentimente, emoții, asta suntem. Și-un sistem de operare, un program, un robot, sau un orice pe care tehnologia, oamenii, l-ar putea crea, cum ar putea fi TOT ceea ce avem nevoie? Cum ar putea o voce, un program, o hologramă chiar, să înlocuiască senzația apropierii, freamătul mâinilor împreunate, al privirilor adâncite-n ochii celuilalt? E adevărat că trăim tot mai mult ancorați în virtual, că-i dăm tehnologiei tot mai mult din viața noastră – scurtă, cum zice și în film – dar… dar, nu, nu… trebuie să existe o limită, un echilibru!
În plus, filmul mi s-a părut trist și pentru că tot ce se întâmplă acolo arată clar că drumul e spre însingurare. Oamenii râd singuri pe stradă vorbind cu computerele lor, flirtează cu sisteme de operare și doar își închipuie că se țin de mână sau fac dragoste, spun bună dimineața unei voci din casca pe care-o poartă în ureche, trăiesc într-o lume subjugată de tehnologie. Însingurați.
Să vă uitați la filmul ăsta, musai să vă uitați, mi-ar plăcea să-mi spuneți ce impresie vă face… și ce părere aveți despre o astfel de lume a viitorului?