De pe șine…

… aș fi zis de pe drum, da-s în tren, deci e cu șine…
Cred că e unul dintre momentele în care mi-e cel mai drag să scriu, atunci când pornesc în vreo direcție, cu cât mai îndepărtată, cu atât mai bine pentru sporul meu la scris.
Care o fi explicația? Cred că-i vorba despre înclinația asta extrem de păguboasă la introspecție pe care-o am și-o duc ca pe o cruce enorm de grea. Normal să mă-ncovoi, să cad, nu?
Sunt într-un tren, la vagon de dormit, cu încă cinci co-călători. E de-a dreptul folcloric să asiști la poveștile care se varsă între oameni. De la vecini care-și fac grătar în spatele blocului, la metode de făcut pălincă, sporturi de performanță, opinii politice și alte încă o mie de lucruri diferite și spornice la bârfit și ocupat timpul ne-tăcând. Că românul atâta știe, să bată din gură – citat tocmai acum, dintr-un vecin de pat, vecinul – cocoș care se tot laudă că el face și drege și câștigă – că despre asta-i vorba în viață, nu? – într-o lună cât alții într-un an (mda, ca Făt cel Frumos).
Plec – sau vin – către sud. Sudul țării. Un pic prin Delta pe care mi-am dorit de mulți ani s-o văd, un pic pe litoralul blamat al României, un pic, foarte pic, prin București. Un maraton în zilele ce urmează, poate alergătura fizică va mai potoli pe cea sufletească, ca prea sunt într-un iureș zilele astea și simt că-i musai să fac ceva să-mi oblojesc craterele emoționale.
Sunt eu, cu mine. Zău că-i o aglomerație greu de suportat. Oamenii dinafară, mă mai separ de ei, închid obloanele și nu-i aud. Că oricum e asurzitor zgomotul din capul meu și toate vocile – ei, nu cu sens paranoic acum – care-mi zic tot felul. E o muncă terifiantă, credeți-mă, să îmi fac față mie însămi. Ştiu, pentru cei din jur e mai dificil.
Dar nu ni se dă mai mult decât putem duce, nu? M-aş lipsi bucuroasă de unele…