Conversații imaginare

Revin azi la cuvinte că prea mi-e musai, imaginile-au spus ce-au avut de spus, să ne întoarcem la oile noastre. Vorbitoare, desigur.
Vorbesc prea mult, știu asta. Nu în sensul de nu-țimaitaceguraodată sau băicâtpotsădaidingurădegeaba. Nu așa. Sunt, cred, în aceeași măsură un om care tace, cât sunt un om care vorbește. Însă, așa cum îmi sunt tăcerile adânci, așa cum mă afund în ele și tot cobor spre locuri în care orice sunet doare și orice vorbă se blochează-n coșul pieptului, sufocându-mă, așa-mi sunt și rostirile neechilibrate și simt că vorbesc fără să spun ce am de spus. Mă pierd printre cuvinte. Încep să spun și am senzația că-mi alunecă înțelesul vorbelor printre degete, că ceea ce transmit e diferit de ceea ce-mi doresc să ajungă la interlocutor și scotocesc printre cuvinte, le răsucesc pe toate părțile și mai adaug câteva, și încă câteva și tot așa. Și-ajung să spun lucruri simple în cuvinte întortocheate, să dau înțelesuri de neînțeles lucrurilor.
Și simt mereu că nu-mi iese. Că nu-mi ajung cuvintele pentru a mă exprima. Că n-am instrumentele potrivite pentru a ajunge acolo unde doresc. Și vorbesc, și spun, și explic, și o iau de la capăt și mă adâncesc într-un nuștiuce care mai degrabă încurcă decât lămurește. Și-am mereu impresia că n-am folosit eu cuvintele potrivite și refuz să accept că n-au alții capacitatea să mă înțeleagă. Dar cine-o cunoaște care-i realitatea, de fapt?
Merg pe stradă și port conversații imaginare. Oamenii mă percep tristă sau visătoare, dar eu sunt, de cele mai multe ori, prinsă-n iureșul unei vieți interioare epuizante. Stau de vorbă, imaginar, cu oameni a căror depărtare-i ține aproape de mine, cu oameni a căror apropiere mă doare, cu cei care-mi lipsesc și cu cei care-s lângă mine, dar departe. Gândurile mele se îndreaptă mereu și mereu către oameni. Și nu-mi ajung orele și zilele și nopțile pentru câte aș vrea să le spun.
Unora le spun să rămână aproape, altora că trebuie să fug de ceea ce-mi face rău, pe unii-i rog să fie, altora le cer să-mi dea înapoi bucățele de suflet pe care mi le-au luat fără să le ceară. Merg seara pe străzi cenușii și-mi aduc aminte cum îmi spunea cineva, demult, tare demult, că oamenii-și poartă sufletul, atunci când îl simt greu și apăsător, pe lângă ziduri reci și gri, neîndrăznind să privească cerul, și-atunci, involuntar fac pași spre locuri aglomerate, spre locuri luminoase, agitate, unde nu-mi pot auzi la fel de bine gândurile, unde zgomotul dinafară îl depășește pe cel dinăuntru.
Vorbesc cu mine, vorbesc cu ei, vorbesc. În gând, sau cu voce tare, vorbesc și-mi pun sufletul în cuvinte. Și-l tot dau și tot simt că mie-mi rămâne doar golul din urmă. Și da, despre o tristețe-i vorba. Despre tristețea pe care-o cântă Tatiana Stepa dând glas versurilor lui Păunescu. Și despre aceea pe care unii o au ca pe-un unic prieten loial.