Îmi tot zic mereu că trebuie să fiu ceea ce alții se așteaptă de la mine să fiu. Că trebuie să (le) fiu pe plac, că trebuie să mă modelez după așteptări, că aceasta-i calea prin care arăți cuiva că îți pasă, că ești acolo, că contează, că… Dar mi se pare că greșesc. Pentru că, oricât m-aș strădui, de cele mai multe ori ajung să înțeleg că nu-i de ajuns. Și-n plus, mă uit la mine și nu (mai) știu cine sunt.
Sunt eu, așa cum sunt. Cu unele bune, cu multe rele. Multe pe care mi le cunosc, mi le asum, sau mă chinui să le schimb. Însă atunci când tocmai părțile acelea pe care eu le văd bune, cele care ar trebui să atârne în balanță în favoarea mea, cele care ar trebui să stea mărturie caracterului meu, sunt cele care-s criticate sau neapreciate, mi se zdrucină tot echilibrul, toată încrederea în mersul lumii.
Sunt un om integru. Acesta e un lucru pe care pot să-l susțin și nu cred că există argumente care să contrazică realitatea asta. Nu acuz și nu judec după aparențe, ofer și-a doua, și-a treia șansă, țin mult la diplomație și la felul de-a spune lucrurile. Cred și susțin că sunt un om corect, nu fac rău intenționat și mă feresc de asocieri cu situații neplăcute. Respect oamenii cu care intru în contact și încerc să-mi asum atât cele pozitive, cât și cele mai puțin plăcute. Sunt un om loial. Cred în oameni și în prietenie și în sentimente care nu sunt mânate de interese aiurea. Cred în deschidere și implicare.
Știu că nu trăim într-o lume în care lucrurile sunt ori albe, ori negre, dimpotrivă, e o lume a diferitelor nuanțe de gri care trebuie acceptate și înțelese. Știu că lucrurile n-au cum să aibă o traiectorie liniară și e firesc să existe ocolișuri sau retrageri. Însă aș vrea ca relațiile dintre oameni să fie mai ușoare. Cuvântul dat să fie respectat, încrederea să fie pusă la îndoială doar atunci când se dovedește a fi fost nejustificată. Loialitatea mi-aș dori să fie apreciată și prietenia mai prețioasă. Mi-aș dori. Însă probabil că sunt doar o idealistă care vedere lucrurile dintr-un punct de vedere nerealist.
0
Articol anterior
7 comments
Care o fi oare diferenţa între a fi nefericit fiindcă nu te încadrezi în mulţime fiind diferit şi a fi nefericit fiindcă te-ai schimbat pentru a fi ca ceilalţi dar nu te mai recunoşti şi accepţi pe tine însuţi/însăţi…?
Principiul Occam’s Razor spune că soluţia cea mai simplă tinde să fie cea corectă, aşa că starea finală fiind aceeaşi – nefericirea – nu ai decît să alegi ce e mai simplu dintre a fi ceea ce eşti şi a deveni ceea ce nu-ţi doreşti. Şi da, ştiu, e ca la alegerile politice: ambele opţiuni sînt de rahat, dar nu există o alta, aceea cu adevărat bună. 🙂
Și totuși, continui să cred că există și cea de-a treia soluție. Că poți să fii tu însuți și asta să fie suficient. Să fii împăcat cu tine și să-ți găsești locul lângă ceilalți.
Poate că ține totul de-o incapacitate de adaptare, de fapt. Un fel de-a fi. De la început, la final. 🙂
Apoi tu vorbeşti de varianta ideală. 🙂
mori încercând, cam așa, nu?
Apoi încercarea moarte n-are, după cum se zice, deci ce rămîne: moare cine încearcă, nu? 😛 😀
Şi pînă la urmă ce mai contează, dacă tot nu poţi fi tu însuţi… Ar fi ca în povestea lui Nastratin Hogea, cînd haina (aparenţa) ar primi toate onorurile căci ei i s-ar cuveni, nu persoanei (sinelui real). Dar cum trăim într-o lume a aparenţelor, a falsului, a teatrului de stradă, de casă, de sticlă… pînă la urmă ce vom alege? :-??
Ei bine, peste vreo oră-două eu o să mă duc să aleg… orezul pentru ciorbă, altfel ajung cu cracii-n sus ca vrabia, de foame. Hai s-auzim numa’ de bine! :-* >:D<
Eh, se pare ca suntem doua idealiste! Exact acestea sunt si principiile mele si-n ultima vreme mi s-a spus ca sunt prea cinstita si prea loiala si prin urmare, nu am mari sanse de reusita in lumea asta! Insa ma incapatanez sa cred ca mai exista oameni care apreciaza toate aceste valori pe care le-am invatat de la mama mea! Trebuie sa conteze!
:)) La copii e ușor, că ei învață și se modelează, dar noi? Nu prea ne-a mai rămas posibilitate de (re)educare, cel puțin nu în privința felului de-a fi. Așadar, că sunt mori de vânt sau nu, tot doar atât ne rămâne, să ne luptăm cu ele… Hai să avem baftă! Te pup! :*
Comments are closed.