Drumuri…

… care par inutile și către nicăieri, dar sunt, de fapt, exact drumurile pe care trebuie să mergem ca să ajungem acolo unde ne e destinat.
Știu, mai mult sună frumos decât este, în realitate. Că, pas cu pas, călătorind pe drumul vieții noastre, nu vedem lucrurile așa. Ne pare că suntem împiedicați, că facem pași înapoi sau ne învârtim în veșnice și interminabile cercuri. De fapt, cu fiecare pas pe care îl facem, devenim alții. Tot ceea ce ne atinge, ne schimbă. Tot ceea ce trăim, lasă în noi o urmă. Poate fragilă, poate zdrucinantă, dar clar, o urmă.
Mă întreb adesea și, cumva, fără a aștepta răspuns, de ce se întâmplă lucrurile într-un anume fel, de ce nu într-altul, de ce atâtea posibile căi lăturalnice, de ce atâtea variante, de ce zbucium  și nu cale liniară. Pentru că, și înțeleg acest lucru în mod rațional, fără conflict interior nu există rezultate. Fără zbucium și confruntare cu sinele, nu este cale spre progres. Cum să găsesc fără să caut? Cum să ajung fără să mă zbat să fac pași?

Toate sunt necesare. Și nesiguranțele și frustrările. Și sacrificiile și compromisurile. Și deciziile greșite și cele care par absurde. Și teama și speranța. Toate au un rost, și îmi repet acest lucru, măcar atunci când înțeleg și simt că așa funcționează viața, că certitudinile îmi scapă și adevărurile au mai multe fețe.

Așadar, să-i dăm Cezarului ce-i aparține. Adică, să lăsăm viața să-și facă jocul. Uneori, măcar din când în când, ne mai vine rândul să jucăm în rol principal. Dar depinde de noi, oare?