Cine a ucis toți fluturii?

Cum să spui pe nume lucrurile care e nevoie să fie trecute sub tăcere… ca să poți supraviețui într-o lume în care ceea ce contează sunt aparențele? Când tastele se simt sufocate de degetele care nu vor să se supună conveniențelor? Când cuvintele sunt parte din ceea ce te definește? Tăcerea e vorba sufletului, mi s-a spus cândva. O fi, dar când sufletul e prins mereu între două furtuni, ce tăcere mai poate să fie înțeleasă?
Cât de mult mi-aș dori ca acest moment de luciditate să dureze. Să pot să simt ca acum. Să pot să cred ca acum. Să pot să am tăria pe care simt că o am acum în a merge mai departe cu fiecare nouă dezamăgire care se adună în cufărul vieții. Cu acești noi fluturi care au murit în mod dramatic.
Nu, nu sunt un om puternic. Dar, în același timp, nu sunt nici un om slab. Sunt așa cum pot să fiu, mereu sperând că o să pot mai mult, că o să-mi iasă mai bine, că o să fie și… altfel. Și probabil că o să fie.
Curajul de a fi tu însuți. E cartea pe care o tot citesc de câțiva ani, de când am primit-o în dar. O reiau, o deschid la întâmplare, mă opresc asupra câte unui pasaj, îl trăiesc, simt, analizez, apoi renunț, și tot așa, în cicluri destul de regulate. E ca și cum această carte trebuie să mă însoțească în drumul meu și atunci când o voi termina, pe deplin, când voi simți că am înțeles-o, va înseamna că am rezolvat ceva. Eu cu mine. (idealistic până la capăt, știu!)
Sunt singură pe drumul meu. Dar de singurătate începe să nu-mi mai fie (tare) frică. Și nici măcar nu-mi mai doresc cu disperare să ajung într-un anume loc. Ci doar să fiu în stare să văd drumul pe care merg, să apreciez și să înțeleg și să accept ceea ce-mi iese în cale.
Mda, se zice că înțelepciunea e cumva răsplata pe care o oferă viața în schimbul îmbătrânirii. Dar, oare, vine o zi în care se pune egal între înțelegerea rațională a lucrurilor și acceptarea lor, emoțional vorbind?