A nimănui. De nicăieri!

by loredana
5 comments

Asa cum o fac toti indivizi posesori de neuroni insuficienti, nu gandesc prea mult… sau gandesc mult, dar nu aprofundez. Sau aprofundez dar ma prefac ca nu simt… cine stie si ce conteaza…
Uneori, insa, m-ajung niste ganduri incapatanate si nu-mi dau pace pana nu le dau atentie…
Si-asa ca… privesc in urma mea si-mi dau seama – nu c-ar fi greu de inteles – ca n-am nici un fel de radacini.
N-am o istorie familiala in spate care sa-mi dea sentimentul de apartenenta care m-ar putea face sa ma simt mai putin insingurata… si, n-am nici un loc in care sa ma intorc cand povara vietii ma apasa prea greu si sa spun ” uite, de aici ma trag eu, de-aici pot sa-mi iau si-acum seva, forta de-a merge mai departe, eu apartin acestui loc, si el imi apartine mie „.
Desigur, m-am nascut intr-o familie insa arborele meu familial se incheie cu tatal mamei mele, om care nu mi-a fost, oricum, niciodata bunic, exceptandu-i prezenta. Mai departe de atat, e numai intuneric, lipsa totala de legaturi, neamuri, etc. Mi-a lipsit intodeauna o bunica insa, pentru ca nici macar nu stiu ce inseamna bunici si n-am termen de comparatie, cred ca mi-a lipsit, de fapt, ideea de bunica, ideea sentimentelor care m-ar fi legat de o astfel de persoana. Faptul ca radacinile mele familiale nu ajung nici macar pana la o a doua generatie nici n-ar fi contat prea mult daca familia, atat cat e, ar fi insemnat familie. Tatal – cel care m-a crescut si pe care-l numesc tata, e doar sotul mamei si tatal fratilor mei si, desi si-a facut datoria de-a-si intretine familia, nu mi-a fost niciodata, mie, tata. N-am stiut niciodata ce inseamna imbratisarea si sfatul unui tata. De dragoste, nici nu vorbesc… Ani de zile m-am mintit pe mine spunandu-mi ca nu conteaza. Era doar un mod de-a ma apara impotriva unei dureri pe care nici nu vroiam sa o recunosc. Mama – cu ea mereu relatia a fost una extremista – ori era vorba de o intelegere si-un atasament pe care le percepeam ca fiind reale, ori era – si e si-acum – vorba de razboi declarat sau indiferenta amara (durerea pe care o provoaca in mine departarea mamei face parte dintr-o poveste ce nu-si are locul aici). Fratii mei, e mult spus faptul ca avem o relatie – e un convetionalism politicos si-atat. Lipseste sentimentul acela de siguranta, de intimitate si incredere… lipseste spiritul de familie, devotamentul si implicarea.
Desigur, m-am nascut intr-un loc – si-mi aduc aminte de copilaria invaluita in inocenta si candoare – desi presarata cu neajunsuri si lipsita de afectiune – petrecuta in cartierul intesat de copii al unui mic oras. Orasul in care m-am nascut e, insa, impanzit de lacrimile pe care le-am varsat pe strazile lui, de disperarile pe care le-am trait acolo, de nefericirile care mi-au urmat pasii, cu fidelitate, toata adolescenta. Si-am plecat de acolo – am fugit, mai degraba – repetandu-mi obsesiv faptul ca n-am sa ma mai intorc niciodata. Dar m-am intors insa cu teama, nu cu drag – m-am intors, ma intorc – pentru ca e un loc care, desi deschide rani pe care le vreau uitate, ma si atrage, ca un magnet de multe ori – si ori de cate ori o fac mi se strange inima si-mi zic ” gata, eu am scapat ” si privesc in jur cu o superioritate doar aparenta zicandu-mi ” eu am fost mai puternica, tu nu m-ai infrant „. De zece ani traiesc intr-un oras pe care-l simt „acasa” si-i iubesc locurile, parcurile, strazile si drumurile, cu precadere la ceas de noapte, cand totul e liniste si pustietate si imensitatea de traire din sufletul meu isi poate intinde linistita bratele, se poate desfasura nestanjenita si poate sa uite de incorsetare. Insa lipseste ceva – am sentimentul ca sunt un om care nu face parte din istoria acestul loc, am sentimentul ca orasul m-a adoptat dar tot un copil vitreg sunt. Oricat l-as iubi, nu-mi apartine. Si nu-i apartin.
N-am o familie catre care sa intind mana, n-am un loc caruia sa-i apartin! Straniu. Dureros.
Nu ma plang. Constat. Si merg mai departe.
De nicaieri, spre nicaieri.

0

S-ar putea să-ți placă și

5 comments

ella 8 ianuarie 2011 - 20:23

Randurile astea au deschis niste rani adanci… Si eu am trait majoritatea sentimentelor descrise in postul asta…
Am reusit insa sa fac pace cu mine numai in momentul in care am inteles ca eu nu am nicio vina pentru cum se comporta cei din jurul meu. Am incercat sa invat din greselile lor si cand voi avea un copil, o sa stiu cum sa fiu, ca parinte. Faptul ca nu am avut parte de o familie adevarata, m-a facut mai puternica si m-a determinat sa imi doresc o familie a mea.

0
Reply
frmshk 8 ianuarie 2011 - 22:27

Imi pare rau. Din pacate, unele rani nu se inchid nicicand.
Mi-am spus si eu ca tine – eu voi fi altfel. Dar nu sunt, nu pot. Pentru ca istoria mea emotionala cara dupa ea toate frustrarile, neimplinirile, durerile. Si, desi ma straduiesc sa-i ofer copilului meu toata afectiunea de care eu am fost privata, desi incerc sa revars asupra lui toate resursele mele, nu e asa cum ar trebui – in inchipuirea mea – sa fie. Mie mi-e sufletul secatuit si din pustietatea asta e greu sa oferi, oricat de mult ai vrea. Dar, si-asa, tot ma zbat sa fiu mai puternica decat ceea ce ma doare. Pentru ca trebuie.
Iti doresc sa iti fie bine. Ca esti si vei fi puternica, nu ma indoiesc. Altfel n-ai putea merge inainte. Dar sa iti fie si bine…

0
Reply
ella 9 ianuarie 2011 - 18:07

Primul pas spre linistea ta, l-ai făcut. Faptul că ai acceptat durerea, lipsa afecţiunii şi toate cele care au urmat, reprezintă un pas spre vindecare. Vorbesc din propria exeprienţă. Sunt sigură că nu eşti ca mama ta, sunt ferm convinsă că tu eşti o mamă bună. E normal să îţi doreşti tot ce e mai bun pentru copilul tău, şi de aici vine probabil acel sentiment că nu e aşa cum ţi+ai dori.

0
Reply
frmshk 9 ianuarie 2011 - 20:37

De multe ori ne amagim, stii? Ne spunem ca suntem mai puternici decat ceea ce ne loveste si poate asa si e… dar cred ca sunt rani care, desi le credem vindecate, sunt doar in stare latenta si parca abia asteapta sa nasca abisuri in noi…
Intrebari ne punem viata intreaga, certitudinile nu vor fi niciodata destule si, totusi, nu putem facem mai mult decat ceea ce suntem in stare. Nu intotdeauna e si suficient.
Toate bune.

0
Reply
Bunica mea imaginară… « Ecoul tăcerilor 27 martie 2012 - 18:54

[…] Nu, n-am o bunică imaginară în ciuda titlului postului. Nu aveam, în copilărie, nici prieteni imaginari, nici păpuși pe post de parteneri de joacă. În adolecență doar, mi-aduc aminte că-mi petreceam – ziua – mult timpul în cimitirul orașului și, ca să nu pară ciudat că tot stau pe acolo, îmi găsisem un mormânt al unei femei care avea o bancă lângă el și stăteam pe banca aceea. Îmi ziceam că femeia aia poate fi vreo mătușă de care mi-e dor și căreia îi împărtășesc problemele de sfârșit de lume ale adolescenței mele. Dincolo de faptul că poate părea cel puțin straniu, mie mi-era bine acolo, eram singură, cu ale mele, nu mă deranja nimeni și nimic și nici nu trebuia să fac față interacțiunilor care ar fi fost inevitabile într-un alt fel de loc, un parc, de exemplu. Citeam cărți, scriam jurnale, vorbeam cu mine. Ce e cert, e faptul că n-a existat în viața mea o bunică, o mamă sau o soră mai mare care să asculte ce am de spus, care să fie, doar să fie… Nu degeaba scriam, demult, că mă simt a nimănui, de nicăieri. […]

0
Reply

Lasă un comentariu