Visurile la care nu renunțăm…

… devin aripi. De încredere și speranță și entuziasm. De viață.
Mă simt datoare, după articolul de ieri și comentariul lui Anca, să întorc pagina și să scriu și despre partea aceea plină a paharului vieții. E, știu că e. O văd mai greu, o percep mai greu, dar știu perfect că e.
Aseară îi ziceam unei fete cu aripi în suflet, Andreei, că o să-i fiu mereu recunoscătoare pentru SkirtBike, că e evenimentul care mi-a schimbat viața, m-a pus, în 2012, când m-am apucat de organizat prima ediție, pe o direcție total nouă și uite, e al patrulea an, eu sunt tot pe acel drum și în privința asta pot să spun că entuziasmul nu a scăzut, dimpotrivă, crește pas cu pas. Am ajuns, de la a organiza un eveniment pentru fetele bicicliste din Baia Mare, la a milita pentru tot ceea ce înseamnă mers pe bicicletă urban, la a concepe proiecte și a spera că există cale de schimbare a infrastructurii, de dezvoltare a unei culturi cicliste, așa cum ar trebui să fie. Despre cât de mult iubesc să merg cu bicicleta, despre starea de bine pe care pedalatul mi-o dă, am scris de multe ori, e deja o amprentă, ceva după care oamenii mă recunosc, ceva ce mă definește.
Dincolo de asta, organizarea evenimentului Skirtbike în Baia Mare, a atras după sine dorința de-a mă implica și în alte evenimente, de a fi o voce, timidă, dar o voce, în comunitate, și-au urmat cele două ediții Balloon Fiesta (și visul de zbor, alt vis nemuritor parte din mine), apoi proiectul copil al meu Kids for Kids, cu cele două ediții ale lui, înființarea asociației Sens și proiectul Shoebox, cu alte două ediții. Toate acestea formând un drum nou, de implicare și de ajutorare a celor din jur, de care sunt extrem de legată, fără care n-aș mai fi eu, cea care sunt. Mi-e foarte clar că toate aceste lucruri care mi s-au întâmplat în ultimii ani au fost necesare, încă n-am răspunsul foarte clar, dar e o certitudine, că merg pe drumul care trebuie.
Așadar, desigur, sunt visuri care nu mor pentru că, poate chiar inconștient, involuntar, ținem de ele, le dăm viață pas cu pas, nu renunțăm. Că fac parte din noi și din viața noastră. Și ne dau sens. Mi-ar plăcea să mă agăț mai mult de ele, ca să mă tragă mai greu în jos visurile celelalte, care îmbătrânesc și s-ar duce și ele spre neant.
Voi? Aveți visuri la care nu renunțați?