Ahh, plec la mare…

– dar, mami, marea e ca şi cerul?

Mersul cu trenul, spre mare, e o mare aventură pentru puştiul încântat de urcatul şi coborâtul pe scara pentru paturile de sus. Copilul ăsta e o explozie de energie, un izvor nesfârşit de întrebări, găseşte, chiar în spaţiul ăsta strâmt, în fiecare clipă ceva care-i stârneşte entuziasm. Nu e timp, nici posibilitate de plictiseală cu el, e clar.
Pentru mine, faptul că pot să butonez tastatura calculatorului e ceea ce face ca, cei peste 800 km, să fie mai uşor de parcurs. Oricum, avem şi desene animate, şi filme, pregătite pentru multele ore care ne mai aşteaptă până dimineaţă, când vom ajunge la marea care e ca şi cerul.
Mersul cu trenul ăsta mă duce cu gândul la filmele cu trenuri ruseşti, cred că mi-ar plăcea tare mult să merg cu unul. Vă aduceţi aminte de culoarele mochetate, de compartimentele spaţioase şi confortabile,şi desigur, de vagonul restaurant în care e o plăcere să iei masa… ei, când voi merge la Moscova, voi călători cu un tren de-al lor, fără îndoială. Bine, mersul cu trenul mă mai duce cu gândul şi la Anna Karenina sau la Jack Spintecătorul, prima care a renunţat la viaţă sub roţile trenului, al doilea, cel care a vânat victime în tren…
Despre cum au fost întâlnirile mele cu cerul, de ieri, despre cum a fost mitingul aviatic de la Baia Mare, de azi, vă voi scrie mâine de pe plaja Mării Negre. O seară bună să aveţi!